CRĂCIUNUL, cel mai însemnat dar făcut creștinilor

Am încercat să aflu de ce la data de 25 Decembrie creștinii sărbătoresc Nașterea lui Iisus iar noi, popor creștin, spunem acesteia „Crăciun”, neasemuindu-ne nici cu francezii (Noël), nici cu italieni (Natale), nici cu spaniolii (Novidad) și desigur nici cu vorbitorii latinei secolului al XXI-lea care spun Sărbătorii acesteia Christmas (de la Christ’s Mass care înseamnă „Liturghia lui Hristos”). Nu are nimic nici cu numele rusesc al sărbătorii Рождество (Rozhdestvo), care înseamnă „Naștere” sau Різдво (ridvo, care înseamnă tot naștere) din limba ucraineană. Arabii creștini îi spun „Sărbătoarea Nașterii” (Eid al Milad عيد الميلاد) sau mai nou Eid al Christmas (عيد الكريسماس). În bulgară, sărbătoarea căreia noi îi spunem Crăciun, se cheamă coleda (Коледа), dar cuvântul colind se trage din cuvântul roman „calendae”, care desemna prima zi a fiecărei luni în calendarul roman, dar era legat în mod special de începutul noului an, zi în care romanii organizau procesiuni, urări și cântări pentru a-l marca.  

Peste tot, oricum s-ar numi, Sărbătoarea este însă cam la fel: participarea la slujbele bisericii dedicate Nașterii, împodobirea bradului, schimbul de cadouri, masa în familie, colinzi. Cântece sacre, dar care au și semnificații sociale. În Bistrița natală, în copilăria mea, împăcarea celor certați peste an se făcea prin obligatoriul colind de Crăciun al tuturor vecinilor. Rostul colindelor este să evoce bucuria Nașterii lui Iisus, dar ele sunt și îndemn la reflecție și rugăciune. Colindele noastre sunt (erau toate) mai altfel, dar mi-e teamă că imitând pe alții, am început să pierdem ceea ce ne este propriu.

De ce am dat noi Sărbătorii Nașterii lui Iisus numele de Crăciun? Cuvântul are o etimologie neclară și controversată: calatio, creatio, carnationem, creatio din latină, hristuyena din greacă (însemnând nașterea lui Iisus), korociun din slavă sau kraciun din slovacă (ce ar desemna sărbătoarea solstițiului de iarnă), cert este că acesta s-a substituit de când ne-am creștinat celei de „Sărbătoarea Nașterii lui Iisus”. Mie îmi place însă cel mai mult teza care atribuie Crăciunului etimologie daco-tracă și care ar fi legată, după unii autori, de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă, iar după alții, de nașterea unui personaj fabulos în istoria noastră: marele preot, legiuitorul și înțeleptul zeu Zamolxis al dacilor cei viteji și drepți, cel a cărui viață și operă sunt consemnate și comentate de Herodot, Strabon, Iordanes, Platon, Clement din Alexandria, Porphyr, Diodor din Sicilia și am amintit doar o parte a celor care au lăsat mărturie despre el în vechime. Adaug aici pe Lucian Blaga care a fost fascinat de daci și de Zamolxis, scriind poezie, piese de teatru, studii filozofice despre ei/el și nedreptățesc neamintindu-i pe mulți alții care au făcut același lucru spre a ne dezvălui părți mai mari sau mai mici din Zamolxis. Mă opresc totuși la Valeriu Dulgheru, român din stânga Prutului, autorul unui articol publicat în Revista ART-EMIS Anul IX, Nr. 97 (886) din  23 decembrie 2018, care ne spune că doar la români s-a păstrat ziua de naștere a lui Iisus cu denumirea de Crăciun. Aceasta, spune domnul Dulgheru, are o semnificație deosebită, pentru că la data de 25 decembrie anul 560 înainte de Hristos, s-ar fi născut Zamolxis[1], din părinți Crăciun și Vetra (sau Vatra), bucuria acestei nașteri dând tatălui ocazia de a împărți cadouri copiilor din comunitatea sa, obicei care s-a păstrat până în zilele noastre. A meritat să fie sărbătorit astfel, având în vedere ce a devenit copilul atunci născut: întemeietor de religie și el, o religie monoteistă, asemănătoare celei creștine și care a făcut posibilă creștinarea cu multă ușurință a dacilor în raport cu oricare alt popor. Și mai putem face o legătură: cam la data nașterii lui Zamolxis a fost prevestit timpul apariției și Nașterii lui Iisus.

Data Nașterii lui Iisus nu este mai puțin controversată. Unii spun și argumentează că nu ar fi data de 25 decembrie, dar convingerea noastră că Nașterea a avut loc la această dată, iar nu la alta, este veche, este de nezdruncinat și trebuie să rămână așa. Face parte din tainele pe care nu trebuie să le cercetăm (Dorel Vișan spune așa și sunt de acord cu domnia sa), spre a nu încurca lucrurile, lumina, bucuria, candoarea acestei sărbători.

Papa Iulian I este primul care, în anul 320, a indicat oficial această dată ca fiind aceea a Nașterii lui Iisus, urmat de Împăratul Constantin cel Mare care ar fi vrut să înlocuiască o sărbătoare păgână cu aceea a Nașterii. Există și o primă atestare a sărbătoririi Nașterii lui Iisus la Roma, în anul 336, când Constantin cel Mare era împărat unic al Imperiului Roman, dar se pare că au trebuit mulți ani până la generalizarea acestei sărbători în lumea creștină. Tot din secolul al IV-lea colindăm (obicei interzis de Oliver Cromwel în vremea când era Lord Protector al Angliei), iar de prin secolul al VII-lea bradul începe să fie folosit de călugări pentru că întruchipa, prin forma sa triunghiulară, Sfânta Treime.

Cât despre Moș Crăciun, mie îmi place să cred că este părintele lui Zamolxis. Dar asta credem noi (sau o parte din noi) românii și este bine să credem astfel. Alții spun însă că ar fi fost stăpânul gospodăriei care a refuzat să o primească pe Maria spre a naște și care ar fi tăiat mâinile soției sale (Crăciunița) pentru că a moșit Nașterea, ulterior, căinindu-se și în semn de bucurie că mâinile i-au fost refăcute de Maria Mama, a început să împartă daruri copiilor.

Dar frumosul obicei al darurilor de Crăciun de unde vine? Îmi place să cred că de la darurile făcute de cei trei Magi lui Iisus!

Dacă numele Sărbătorii Nașterii și a datei Nașterii sunt controversate, și chiar dacă între Evangheliști numai Matei și Luca amintesc întâmplarea, Sfinții Părinți sunt cu toții de acord că Iisus a primit la naștere daruri cu semnificație aparte de la cei trei Magi: Baltazar, Melchior și Gaspar. Personaje importante (demnitari înalți sau regi) în locurile natale (Arabia, Persia și India, dar cel mai probabil, perși, pentru că în Persia par a fi înmormântați), Magii, îndrumați de steaua de la răsărit, au plecat în căutarea celui ce avea să se Nască pentru a i se închina ca unui Împărat, ca unui slujitor al Templului și unui venit pentru a se jertfi pentru oameni, l-au găsit și i-au dăruit aur, smirnă și tămâie.

Mirul este un parfum, iar parfumurile îi plac și lui Dumnezeu, nu poate fi îndoială (și vom vedea că îi plăcea și lui Isus, dar folosirea parfumului de către Maria, sora lui Lazăr, pentru a-L cinsti pe Iisus are legătură cu alt episod din viața Lui). Altfel n-ar fi umplut pământul de plante frumos mirositoare și cu flori colorate cum omul nu poate face, dar și cu bdeliu sau bdelion, o rășină folosită pentru a face parfumuri. Nu ar fi dat lui Moise rețeta după care să facă „mir înmiresmat după meșteșugul făcătorilor de arome; acesta va fi untdelemn pentru ungere sfântă (…) cu el vei unge cortul mărturiei și chivotul mărturiei și jertfelnicul arderii, pe Aaron și fiii săi (…) ca să-mi slujească Mie ca preoți” iar „trup omenesc nu va fi uns cu el, și nici nu veți face ceva asemănător felului în care a fost el alcătuit (…) acela care va face ceva asemănător, sau acela care va da din el cui nu trebuie să-i dea, stârpit va fi din neamul său”[2].

Parfumul trebuia făcut din smirnă aleasă (în valoare de 500 de sicli[3]), scorțișoară binemirositoare (de 250 de sicli), trestie binemirositoare (de 250 de sicli), casie (de 500 de sicli, casia fiind, se pare, caprifoiul, dar numele este folosit și pentru scorțișoară) și un hin (unitate de măsură a lichidului egală cu 5,7 litri) de untdelemn de măsline, cantitățile fiind exprimate prin valoarea lor pe piață [(de unde se trag mai multe concluzii: 1) produsele erau valoroase și făceau obiectul unui comerț intens; 2) era suficientă indicarea prețului pentru a se determina cantitatea, ceea ce înseamnă că prețurile erau fixe și bine cunoscute și 3) moneda era stabilă)].

Produsul nu putea fi decât unul cu consistență uleioasă, iar destinația lui era aceea a ungerii lui Aaron (fratele lui Moise și preot) și al fiilor săi (preoți, de asemenea) și a arderii pe Altarul Tămâierii, așezat întru Cort (templu) construit după un „proiect de arhitectură” transmis de Dumnezeu aceluiași Moise și pe care urmându-l, așa cum este descris în Vechiul Testament, orice constructor l-ar putea face și azi. Meșteșugul facerii aromelor era însă cunoscut demult și acceptat ca fiind conform cu regulile lăsate oamenilor, altfel Dumnezeu nu s-ar fi referit la el, desigur.

Afirmația care se face uneori în sensul că Dumnezeu și Biblia ar fi oprit pe oameni de la folosirea oricărui parfum este, cred eu, contrară adevărului Biblic[4]. Cum am arătat deja, Dumnezeu a cerut lui Moise să facă „mir înmiresmat după meșteșugul făcătorilor de arome”, adică, după un meșteșug care, dacă ar fi fost contrar vrerii (voinței) lui Dumnezeu nu ar fi fost cu siguranță recomandat pentru mirul sfânt. Iar Noul Testament, ne spune că Iisus copilul însuși a primit la naștere de la cei Trei Magi (Melchior, Baltazar și Gaspar), aur smirnă și tămâie, ultimele două fiind materii prime folosite și azi pentru fabricarea de parfumuri.

Darnicii Magi s-au întors la treburile lor și nu se știe prea bine ce au făcut ei, după Nașterea lui Isus. Dar Biserica Creștină îi cinstește pentru gestul lor de atunci și îi amintește de fiecare Sărbătoare a Nașterii.

Tradiția spune că moaștele acestora ar fi fost descoperite de împărăteasa Elena (mama lui Constantin) în cursul pelerinajului ei în Țara Sfântă. Ea ar fi adus moaștele celor trei Magi la Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, de unde ar fi fost duse de cruciați la Milano și apoi la Koln, în anul 1164[5]. În Koln, oraș care are o lungă istorie cu parfum și care și-a datorat faima și bogăția o lungă perioadă de timp producției de parfumuri (de aici cuvintele odicolon, care este o marcă degenerată – Eau de Cologne[6] – și colonie, ambele folosite pentru a desemna parfumuri) s-a construit un Dom (al doilea ca înălțime din Germania) special pentru a adăposti moaștele lui Baltazar, Gaspar și Melchior.

Celebrul Marco Polo (care a început călătoria sa lungă spre China împreună cu tatăl și unchiul său) povestește că prin anii lui 1270 el ar fi văzut în cetatea Saba (undeva la sud de Teheran), trei morminte alăturate, mari și frumoase, în care ar fi fost înmormântați cei trei Magi: Baltazar, Melchior și Gaspar. „Trupurile lor sunt încă neputrezite, cu părul și bărbile întregi” a spus călătorul în lucrarea sa dictată scriitorului Rusticello, în anul 1298, în timp ce se aflau împreună în detenție și publicată sub titlul „Il milione”, cu un succes uriaș. Și pe care trei lucrări din anii 90 ai secolului trecut (prima, scrisă de germanul Herbert Frank în anul 1994, a doua, de britanica Frances Wood în anul 1995 și a treia, o Enciclopedie a descoperirilor și explorărilor scrisă de austriacul Dietmar Henze în anii 1997-1999) o denunță ca fiind o înșelătorie.

Și atunci?

Nu cred că este aici vreun conflict între credință și știință. Oriunde ar fi, cei trei Magi și-au lăsat urma adâncă în istoria creștinătății. Și constat doar (din nou) că tradiția este mai frumoasă decât adevărul. Cum să alegem între ce ne spune Biserica (din Koln, de această dată) și ce ne spune celebrul Marco Polo, despre care știu, probabil mai mulți oameni decât aceia care ar putea spune numele magilor și unde odihnesc acești primi credincioși întru Iisus potrivit tradiției.

Am amintit ca să se știe că sunt îndoieli în ce-l privește pe celebrul călător și călătoria sa, între altele și pentru că el nu vorbește nimic în lucrarea sa nici despre hârtia al cărui procedeu de fabricare îl păstrau secret de peste 1000 de ani, nici de tiparul pe care chinezii îl foloseau demult (câteva sute de ani înainte să fi fost „inventat” de Gutenberg, pe la jumătatea secolului al XV-lea pentru europeni, după ce și hârtia a ajuns la noi prin intermediul maurilor ocupanți ai Spaniei) și nici despre zidul chinezesc (a cărui construcție a început în secolul al V-lea î. Hr. și care era, în mare, gata prin secolul al XIII-lea). Adică, de niște realizări uimitoare și care nu puteau fi ignorate de nimeni.

Dar și moaștele ar putea să nu fie, de fapt, ceea ce ni se spune că ar fi. Adică ar putea să fie niște falsuri (combaterea comerțului cu sacramente false a fost una dintre sarcinile de început ale Inchiziției). Cu forța lor irezistibilă de atracție și de seducție, moaștele există însă și atunci când sunt false pentru că noi credem în ele și pentru că noi credem că sunt adevărate. În alte cuvinte, credința noastră le face să fie sacre și dacă nu sunt adevărate.

Nu vă mire însă! Ni se întâmplă lucrul acesta și cu vii pe care nu-i bănuim în nici un caz de sfințenie, la fiecare 4 sau 5 ani!

Viorel Roș

---

[1] Se potrivește această dată cu perioada în care a trăit Pitagora (580 î.Hr. – 495 î.Hr.) al cărui sclav se afirmă că ar fi fost Zamolxis. Dar Herodot susține și că Zamolxis ar fi trăit cu mult înaintea lui Pitagora

[2] Exodul, Cap. 30, Altarul tămâierii, 30.23 – 30.38.

[3] Sicli de arginți au fost primii bani. Siclul de argint nu avea o formă, fiind, în realitate, o cantitate de argint (8,33 grame)

[4] Contrazic (și nu-i bine, desigur) aici pe Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) care spune că „nu trebuie sa miroși a parfum, ci a virtute! Nimic nu-i mai necurat decât un suflet care are un trup ce miroase a parfum. Parfumatul trupului și al hainelor este semnul duhorii lăuntrice și al necurăției. Când diavolul se năpustește ca să strice sufletul și să-l moleșească, atunci întipărește și în trup, cu ajutorul parfumurilor, murdăria stricăciunii lui”, dar cred că și sfinții pot greși. Or poate greșesc eu judecând ce spune Sfântul, care pare a accepta, totuși, folosirea parfumurilor naturale, slabe, pentru înlăturarea mirosurilor neplăcute, interdicția lui privind doar „ostașii duhovnicești”, adică pe preoți. Cum am văzut însă, Dumnezeu a dat acestora (preoților săi) un parfum numai pentru ei.

[5] La vremea aceea comerțul cu sacramente false reușise să neliniștească și Biserica și combaterea fenomenului a fost una din cauzele apariției Inchiziției.

[6] Cologne este numele franțuzesc al Koln-ului, dar originea lui este cuvântul latin „colonia”.