Privilegiile au murit!Trăiască brevetele!

Privilegiile au murit! Trăiască brevetele!

Statutul Monopolurilor – Magna Charta a inventatorilor și a proprietății intelectuale

Autori: Viorel Roș, Ciprian Romițan, Andreea Livădariu

Cunoscute încă din Antichitate, denunțate și detestate de Cicero în lucrarea sa De Legibus, interzise de o Lege a Împăratului bizantin Zenon[1] din anul 483[2] și care a fost în vigoare în Evul Mediu[3], privilegiile au cunoscut perioada lor de glorie în feudalism și fac parte din istoria proprietății intelectuale. Noi nu credem că privilegiile ar fi avut doar un rol negativ în dezvoltarea omenirii (nu toți susțin acest lucru) și suntem convinși că ele au reprezentat anticamera drepturilor de proprietate intelectuală.

Dar pentru că în perioada lor de înflorire, acestea erau acordate discreționar și în beneficiul personal al „privilegiaților”, cărora li se asigura prin intermediul lor o îmbogățire rapidă prin prețurile care puteau fi impuse de beneficiarii lor, pentru că aduceau tot mai mult atingere libertății comerțului și industriei prin limitarea accesului la activitățile pentru care erau acordate, pentru că ele nu erau cenzurabile de către instanțele de drept comun, acestea intrând în competența de judecată a instanțelor regale (acolo unde competența era împărțită între instanțele regale și cele de drept comun, cum se întâmpla în Anglia, Franța), acestea au sfârșit prin a fi considerate insuportabile și inacceptabile.

Cum nemulțumirile la adresa lor au cuprins și pe parlamentarii englezi, care au îmbrățișat cauza nemulțumiților, acestea au fost, în cele din urmă, desființate în Anglia prin Statutul monopolurilor, lege pe temeiul căreia, dintre vechile privilegii ce fuseseră acordate anterior, au continuat să fie recunoscute doar cele acordate adevăratelor invenții și numai adevăraților inventatori. După modelul legii britanice, instituția privilegiilor este abrogată și în alte țări, cuvântul fiind folosit azi în doctrină spre a explica natura specială și conținutul dreptului de proprietate intelectuală. Pentru că trebuie să admitem că drepturile creatorilor sunt drepturi speciale și pot fi calificate, fără teamă de a greși, ca fiind privilegii.

Sursa: Shutterstock.com/Alexander Borisenko

Statutul Monopolurilor: punct de cotitură în dreptul proprietății intelectuale

Legea cunoscută sub numele de „Statutul Monopolurilor” și considerată pentru importanța ei o „Magna Charta a inventatorilor”, a fost adoptată în anul 1623/1624 în Anglia. Prin această lege s-a retras regelui (Iacob I[4] la data adoptării ei, un monarh aflat într-un conflict permanent cu Parlamentul britanic pe multe probleme, inclusiv aceea a împărțirii de favoruri regale) dreptul de a acorda privilegii (denumite letters patent) și s-a stabilit modul de atribuire a acestora numai pentru invențiile care erau noi, utile și ingenioase. Legea a consacrat un alt principiu care a pus capăt arbitrariului în privința beneficiarilor și conform căruia dreptul este recunoscut și acordat în favoarea primului și adevăratului inventator, durata dreptului exclusiv fiind de 14 ani[5].

Legea a constituit un pilon important al primei revoluții industriale, care a debutat în Anglia prin mecanizarea producției de țesături și a industriei extractive. Anterior acestei legi, în Anglia, ca peste tot în vremea aceea, erau acordate discreționar, privilegii regale dintre cele mai diverse, unele pentru a recompensa serviciile aduse regelui (în lupte, de exemplu), altele pentru importuri și activități (foarte bănoase[6]) și altele, pentru tehnici noi aduse de străini, între acestea din urmă fiind cele acordate în anul 1559 lui Jacob Acontius[7], un venețian convertit la calvinism și stabilit în Anglia ca tehnician al reginei Elisabeta I[8], care i-a și acordat un privilegiu pentru un dispozitiv de râșnit și un altul pentru un nou model de cuptor[9]. În cererile formulate pentru acordarea privilegiului de către Acontius se regăsesc argumente utilizate în Parte Venetziana.

Statutul monopolurilor are importanță în dreptul britanic sub aspectul problemelor juridice care s-au pus în discuție anterior și care au fost rezolvate prin el (de ordin organizatoric și procedural), dar el are o importanță specială pentru materia noastră, pentru că face trecerea de la sistemul de privilegii arbitrare la sistemul de recunoaștere a meritului personal și a atribuirii dreptului adevăratului inventator. Face dovada interesului real al autorităților acelor vremuri în păstrarea dreptului lor de a acorda privilegii (favoruri pentru supușii care beneficiau de acestea, sursă de bani pentru cei care le acordau) și a greutății cu care s-a eliberat dreptul de proprietate intelectuală din chingile puterii monarhice, din strânsoarea puterii discreționare a celor care aveau dreptul de a acorda privilegii în mod discreționar. Istoria adoptării acestei legi face însă și dovada puterii crescânde a parlamentului și a judecătorilor din Anglia secolului al XVII-lea în lupta, deloc ușoară, cu regalitatea, pentru că legea a fost precedată de două procese intrate în istoria proprietății intelectuale, hotărârile date de judecători fiind cele care stau la temelia statutului adoptat de un parlament tot mai decis și mai motivat să facă el legea și nu regele.

În anul 1598, conform prerogativelor pe care le avea, Regina Elisabeta I a acordat lui Edward Darcy[10] un privilegiu pentru producția și vânzarea cărților de joc[11] cu durata de 21 de ani. Este și nu este uimitoare acordarea de către Regină a acestui privilegiu. Este uimitoare, pentru că Regina era prudentă în acordarea de favoruri[12]. Este de înțeles acordarea monopolului pentru că Regina avea nevoie de bani să construiască flota și armata cu care va câștiga nu doar războiul cu Armada spaniolă, ci și numeroase alte bătălii din care s-a ridicat Imperiul britanic. Or acordarea de monopoluri era un bun mijloc de a ocoli Parlamentul în obținerea banilor necesari pentru proiectele sale.

În anul 1601, când a fost introdus în Parlament un proiect de lege vizând restabilirea libertății comerțului și a industriei, prin interzicerea privilegiilor, dezbaterile s-au concentrat pe problema de a ști și de a se stabili dacă privilegiile trebuie să rămână prerogativă regală și în consecință, acestea urmau să rămână în competența instanțelor regale sau, dimpotrivă, acestea trebuia supuse judecății instanțelor ordinare. Pentru a dezamorsa conflictul, Regina a ținut un discurs în Parlament în care și-a reafirmat atașamentul față de binele public și a declarat că cele mai multe privilegii au fost acordate urmare a unor declarații false ale beneficiarilor, direcționând nemulțumirile către aceștia. În același timp Regina, printr-un act cunoscut sub numele de Proclamație privind Monopolurile le-a revocat pe cele mai contestate și a admis că pentru viitor, problemele care privesc aceste privilegii (acordate prin așa numitele letters patent – scrisori deschise atenționând pe terți asupra drepturilor titularului) și conformitatea lor cu dreptul comun să fie judecate de tribunalele ordinare, iar nu de cele care țineau de jurisdicția regală.

Sursa: Shutterstock.com/Kaspars Grinvalds

Case of Monopolies și Afacerea croitorilor din Ipswich – două procese decisive în istoria proprietății intelectuale

Concesia/promisiunea Reginei de a admite judecarea cauzelor privitoare la privilegii de justiția ordinară a fost imediat verificată în practică într-un proces, început în anul 1600 și care este considerat decisiv pentru istoria proprietății intelectuale, acesta fiind cunoscut sub numele de „Procesul Monopolurilor” (Case of Monopolies).

Procesul s-a purtat între un comerciant (de mărunțișuri) pe nume Thomas Allein, care a început să vândă cărți de joc la Londra nesocotind monopolul acordat de Regină lui Edward Darcy, cealaltă parte în proces. Darcy a solicitat intervenția Consiliului Privat al Reginei, adică a justiției regale, excepționale, susținând că Allein manifestă dispreț față de prerogativele Reginei. La rândul său însă, Allein a sesizat o instanță ordinară, căreia Consiliul Privat al Reginei i-a cerut însă să suspende procedura sub cuvânt că nu era competentă să statueze într-un domeniu care era rezervat prerogativelor regale.

Cum după începerea procesului, Regina a dat Proclamația privind Monopolurile (prin care le-a revocat pe cele mai contestate și a atribuit justiției ordinare dreptul de a judeca litigiile privitoare la acestea), Darcy, apărat de avocatul Edward Coke (considerat cel mai bun jurist din epoca sa, devenit ulterior judecător și apoi om politic), a invocat utilitatea socială a privilegiului contestat arătând că monopolul nu are efect asupra a ceva ce face viața comodă, ci asupra unor cărți de joc, lucruri banale, care nu servesc decât pentru distracția unora. De aceea, a spus Coke, Regina are dreptul de a interzice jocul care provoacă pierdere de timp, risipa bunurilor și pierderea mijloacelor de subzistență pentru mulți și distrage pe muncitori de la munca lor. Și dacă Regina poate interzice această cauză de pierderi sociale și individuale, a fortiori, ea poate să confere comerțul cu cărțile de joc acelui care dorește ea.

Apărătorul lui Allein, avocatul Fuller a argumentat, într-o pledoarie celebră, că dimpotrivă, privilegiul acordat lui Darcy este contrar Magna Charta din anul 1215 și, în consecință, și common law, pentru că aduce atingere libertății comerțului. În mod cert, a adăugat Fuller, cu titlu de excepție, este admis că monopoluri pot să fie acordate în interesul țării, dar aceasta numai dacă anumite condiții sunt îndeplinite. Astfel, Regele nu poate acorda un privilegiu decât aceluia care, prin propria sa activitate introduce în țară o tehnică nouă, dar și în acest caz privilegiul trebuie să fie limitat în timp.

Această concluzie a apărării lui Allein a (re)devenit cheie de boltă în proprietatea intelectuală[13]: un drept de proprietate intelectuală nu poate fi dobândit decât în temeiul activității proprii, a activității inventive a unui om și pentru durată limitată.

Ideea de activitate ca sursă a dreptului și a proprietății nu este nouă (activitatea umană fiind considerată, prin scopul ei final, de același fel cu ocupațiunea, adică dobândirea dreptului de proprietate), dar Fuller îi conferă și o altă dimensiune: activitatea omului care a „ocupat” primul o tehnică nouă este sursă de drept prin mijlocirea privilegiului (letters patent) acordat de monarh.

Curtea s-a pronunțat în favoarea lui Allein apreciind că privilegiile sunt contrare common law pentru trei motive.

Primul este acela că privilegiile răpesc unor lucrători (artizani) și comercianți mijloacele lor de subzistență și îi lasă pradă mizeriei. Or, common law, dar și Biblia, postulează că oricine are dreptul de a-și asigura supraviețuirea și conform acestui scop, de a-și exercita arta sa și comerțul său. Se regăsește aici ideea formulată deja la acea dată de către teologi, conform căreia dreptul la viață presupune și dreptul la mijloace de conservare a ei, în cazul nostru, dreptul de a munci, în realitate munca fiind chiar o obligație a tuturor oamenilor, ce trebuie îndeplinită în scopul conservării vieții.

În al doilea rând, Curtea a remarcat că monopolul prejudiciază pe titularul privilegiului, dar și pe toți ceilalți membrii ai regatului, de vreme ce se știe că monopolurile fac posibile creșterea prețurilor și scăderea calității produselor prin dispariția concurenței. Recunoscând posibilitatea acordării de privilegii (monopoluri), Curtea a arătat că, totuși, acestea nu pot fi acordate decât pentru binele public, caz în care el profită și beneficiarului.

În al treilea rând, Curtea a remarcat că este injust ca privilegiul/monopolul să fie acordat unei persoane care nu are cunoștințele și capacitatea tehnică de a fabrica aceste cărți de joc, iar aceasta îi permite lui să interzică fabricarea lor de către persoane care posedă cunoștințele necesare pentru a face acest lucru, ceea ce echivalează cu admiterea ideii că privilegiile nu pot fi acordate decât celui care le merită în considerarea cunoștințelor și eforturilor depuse.

În anul 1615, într-un alt litigiu important pentru istoria proprietății intelectuale și cunoscut sub numele „Afacerea croitorilor din Ipswich” (care a opus breasla croitorilor din Ipswitch, beneficiara unui privilegiu și un croitor neînscris în breaslă, William Seninge, care și-a deschis un atelier de croitorie în același oraș), argumentele din hotărârea Darcy vs. Allein și din pledoaria avocatului pârâtului din acel proces (câștigat de el, avocatul Fuller) au fost reluate, reținându-se că un privilegiu nu poate fi acordat decât pentru durată limitată și nu este reînnoibil și că el nu poate fi acordat decât celui care prin cheltuielile și efortul său a adus în Regat o invenție nouă.

Important de reținut ne pare argumentul Curții care a judecat acest al doilea litigiu și care reluând argumentele din hotărârea dată în cauza Darcy vs. Allein, reafirmă că „legea detestă lenea (…) și, prin urmare, legea detestă toate monopolurile (…) acestea fiind împotriva coomon law și a libertății persoanelor”[14]. Curtea a admis însă că în mod excepțional, inventatorilor trebuie să li se acorde totuși unele avantaje (privilegii) pentru creațiile lor personale, noi și utile, arătând că: „în cazul în care un om a realizat o invenție nouă și o îndeletnicire nouă în cadrul regatului, riscându-și viața, averea și economiile sale (…) sau dacă un om a făcut o descoperire nouă, în acest caz, Regele, prin bunăvoința lui și îngăduirea lui, în recompensarea cheltuielilor și a muncii sale îi poate un privilegiu în temeiul căruia acesta va fi singurul care o va putea folosi ori vinde pentru o anumită perioadă de timp, pentru că, la început, poporul regatului este ignorant și nu are cunoștințele necesare spre a o folosi. Dar când patentul expiră, regele nu poate acorda un nou privilegiu pentru aceasta”[15]. Și este evident că rațiunea pentru care judecătorul admite că se justifică acordarea unui drept exclusiv de folosință a invenției pe durată limitată este aceea că ea satisface interesul general.

Sursa Shutterstock/Nejron Photo

Lupta de eliberare a privilegiilor de sub mantia regalității prin adoptarea Statutului Monopolurilor

După moartea Reginei Elisabeta, urmașul ei la tron, Regele Iacob I (care a participat, în anul 1620 la testarea unui submarin realizat de olandezul Cornelis Drebbel pe cadru de lemn, cu carenă din piele gresată, cu care s-a scufundat la o adâncime de 4,5 m, timp de câteva minute), nesocotind Proclamația Reginei Elisabeta I, a continuat să acorde privilegii aducătoare de bani la vistierie, astfel că în anul 1621 existau un număr de 700 de monopoluri care confereau titularilor dreptul de a controla producția multor bunuri[16], Regele reușind în acest fel să-și ostilizeze și mai mult parlamentarii, cu care s-a aflat în conflict și pe alte probleme (cum era, de exemplu, cea a instituirii de impozite).

În anul 1623, Parlamentul reușește să-l învingă pe Rege, aprobând legea cunoscută sub denumirea de „Statutul Monopolurilor”, lege care a deschis drumul reglementărilor în domeniul invențiilor în lume, Statutul englez al monopolurilor fiind model urmat de mai multe țări. Statutul a fost adoptat și apărut într-o țară și într-o perioadă în care Revoluția industrială stătea să înceapă și în care economia se liberaliza, una dintre măsurile de liberalizare fiind chiar abolirea privilegiilor.

Statutul a declarat vechile privilegii nule și fără efect, cu excepția celor privind feluri noi de a fabrica în Regat și prevedea că în viitor, brevetele nu vor mai fi acordate decât pentru invențiile noi, necunoscute în Regat și pentru o durată de 14 ani. Pentru a fi acordat se mai cerea ca invenția să nu fie contrară legii, să nu fie dăunătoare statului prin creșterea prețurilor mărfurilor și să nu îngreuneze în vreun fel oarecare comerțul ori să provoace, în general, vreun inconvenient, ceea ce însemna și o afirmare a principiilor libertății industrie, comerțului și a concurenței. Totuși, acordarea letters patent era la libera apreciere a suveranului.

Statutul Monopolurilor, apreciat ca fiind și prima lege anti trust, este considerat Magna Carta a inventatorilor pentru mai multe și justificate motive:

• este la originea protecției moderne a invențiilor;
• este prima lege prin care se instituie regula că dreptul exclusiv de exploatare a invenției (monopolul) nu poate fi acordat decât primului și adevăratului inventator;
• pune procedurile și condițiile de eliberare sub control instituit de o manieră generală și abstractă, prin lege, ceea ce înseamnă depășirea arbitrariului care se manifesta până la adoptarea sa;
• are la bază ideea conform căreia acordarea unor avantaje unora (inventatorilor) echivalează cu o limitare a libertăților altora;

Anglia a avut și la nivel doctrinar o contribuție însemnată la afirmarea sistemului de protecție prin brevet a invențiilor, glasuri dintre cele mai autorizate pronunțându-se în favoarea lor. Astfel, economiști celebri din perioada industrializării, cum sunt Adam Smith^[17], David Ricardo^[18] și John Stuart Mill^[19] s-au pronunțat în lucrările lor în sensul că protecția prin brevet este cea mai bună și mai eficientă modalitate de protecție a invenției de către stat, pentru că aceasta nu implică nici un fel de cheltuială pentru stat și pentru că recompensarea inventatorului se bazează, în fapt, exclusiv pe inițiativa privată și pe succesul de piață al invenției.^[20]

Mai târziu, de pe poziții utilitariste, Jeremy Bentham[21] a afirmat că trebuie să admitem că omul este rațional, materialist și egoist, el nefiind dispus să facă nici un efort dacă aceasta nu îi aduce un avantaj/profit. Așadar, pentru a crea, omul trebuie să obțină profit și dreptul de proprietate este recompensa cea mai eficace.

Cât profit a adus Angliei Statutul Monopolurilor? O spune, între alții, Stanislas de Boufflers în raportul său asupra legii franceze a invențiilor din 7 ianuarie 1791 în care criticând starea de lucruri din țara sa, arăta că, spre deosebire de Franța, „Anglia, prin sistemul său de protecție a invențiilor atrage spre ea investitorii străini”[22]. Revoluția industrială, care debutează în Anglia în secolul al XVII-lea, se datorează covârșitor inventatorilor și invențiilor lor, activitatea de creație a acestora fiind impulsionată mult de Statutul Monopolurilor, care a reprezentat, de altfel, și un model pentru legiuitorii altor țări.

Această revoluție industrială a avut ca efect o dezvoltare fără precedent a mijloacelor de producție și a eficienței acestora, o creștere uriașă a producției, o sporire semnificativă a populației (în mai puțin de un secol, aceasta a crescut de la 7 milioane la 21 de milioane) și la transformarea Angliei într-o mare putere economică și militară. Avantajele invențiilor nu erau însă, întotdeauna înțelese și/sau acceptate, adversari declarați ai acestora fiind, din motive strâns legate între ele chiar dacă rațiunile erau diferite, atât capetele încoronate[23], preocupate mai mult de locurile de muncă ale supușilor decât de eficiența economică sporită spre a nu provoca nemulțumiri din partea supușilor, cât și muncitorii care vedeau cum, în urma introducerii noilor tehnologii deveneau șomeri, reacțiile acestora din urmă luând chiar forma unei mișcări organizate și violente, cunoscută sub numele de luddism, cuvântul „ludit” (luddit)[24] desemnând azi o persoană ostilă noului.

Referințe bibliografice:

[1] Zenon (425-491), împărat bizantin între 474-475 și 476-491, unul dintre cei mai proeminenți, deși domnia i-a fost însoțită de numeroase lupte pentru tron și conflicte religioase. În anul 476 Odoacru cucerește Roma și se declară rege, trimițând lui Zenon însemnele imperiale și propunându-i să conducă Italia în numele lui.

[2] Ilie Creciun, „Evoluția reglementărilor acordurilor anticoncurențiale”, disponibilă pe  https://studiamsu.eu/wp-content/uploads/13.rezumat_103.pdf.

[3] Conform lui Mireille Buydens, în Anglia, legea lui Zenon ar fi fost reafirmată de regii  Eduard al III – lea, Richard II și Eduard al IV-lea. Apud M. Buydens, La propriété intellectuelle, Evolution Historique et philosofique, Bruylant, 2012, p. 122.

[4] Iacob I (1566-1625) a fost rege al Angliei între 1603-1625. Avea oroare de arme și oameni înarmați și purta haine vătuite pentru a se proteja împotriva loviturilor de pumnal. A scris mai multe lucrări de teologie și politică în care demonstra că regii destinați de Dumnezeu să guverneze și sunt deasupra legii, iar supușii sunt datori să asculte de el. În anul 1605 s-a pus la cale un complot împotriva sa și a Camerei Lorzilor, cunoscut sub numele de „complotul prafului de pușcă” ce urma să fie folosit pentru aruncarea în aer a Camerei Lorzilor. Fiul său Carol I, regele al Angliei (1625-1649), cu manifestări absolutiste mai pronunțate decât tatăl său, s-a aflat într-un conflict și mai dur cu Parlamentul. În urma războiului civil pe care l-a provocat și pe care l-a pierdut, a fost acuzat de trădare, condamnat și executat, în Anglia fiind instaurată republica sub conducerea lui Oliver Cromwell.

[5] W. R. Cornish, Intellectual property, Third Edition, Sweet & Maxwell, Londra, 1996, p. 93.

[6] Acordate discreționar și în beneficiul personal al „privilegiaților” cărora li se asigura prin intermediul lor o îmbogățire rapidă prin prețurile care puteau fi impuse, ele au fost de natură a afecta libertatea comerțului și de a limita drastic accesul la anumite activități. Dar fiind acordate de rege, ele nu puteau fi supuse controlului judecătoresc. Au sfârșit prin a fi considerate insuportabile, iar nemulțumirile care s-au extins și în Parlament au făcut ca ele să fie, în cele din urmă, desființate prin Statutul monopolurilor, lege pe temeiul căreia, din vechile privilegii, au continuat să fie recunoscute doar cele acordate adevăratelor invenții și numai adevăraților inventatori.

[7] Jacob Acontius (Jacopo sau Giacomo Aconti, 1520-1566), jurist, teolog, inginer, adversar al papilor, după un periplu prin Elveția și Strasbourg, și-a găsit refugiul în Anglia. Autor al mai multor lucrări cu caracter religios. Partizan al toleranței religioase.

[8] Elisabeta I (1533-1603), fiică a lui Henric al VIII-lea, regină a Angliei și Irlandei (1558-1603), denumită și Regina Fecioară, Buna Regină Bess sau Gloriana (după victoria flotei engleze împotriva Invincibilei Armade spaniole din anul 1588, care a fost una dintre cele mai mari victorii din istoria acestei țări). Domnia ei este cunoscută ca „domnia elisabetană” sau „epoca de aur” a Angliei. În timpul ei Anglia a devenit o mare putere mondială și a cunoscut o puternică înflorire culturală.

[9] Mireille Buydens, La propriété intellectuelle, Evolution Historique et philosofique, Bruylant, 2012, p. 118.

[10] Edward Darcy (1543-1612) a fost un politician apropiat al reginei Elisabeta I, care i-a încredințat mai multe misiuni în străinătate. Bunicii lui au fost uciși de Regele Henric al VIII-lea. A fost implicat în procese controversate, unele câștigate și grație poziției pe care acesta o avea la curte. În anul 1592, Regina i-a acordat un brevet pentru prelucrarea pieilor, dar el a beneficiat și de alte privilegii, având spre sfârșitul vieții o avere însemnată.

[11] Acestea au pătruns în Europa, prin intermediul arabilor, în secolul al XIV-lea. Foarte scumpe la început, adulate, de la populația simplă la de capetele încoronate (Ludovic al XIV-lea organiza jocuri de cărți – confecționate din piele de oaie, lucrate manual, adevărate opere de artă, astfel că și prețul lor era foarte mare – pe bani, ruinând pe nobilii care se încumetau să joace cu el), interzise de Biserică, au început să devină accesibile ca preț după inventarea gravurii în lemn.

[12] Un autor din Republica Moldova, Ilie Creciun, susține că Darcy ar fi fost logodnicul Reginei (ceea ce ar explica oarecum acordarea privilegiului). Dl. Creciun nu dezvăluie sursa acestei informații, iar istoricii susțin că Regina Elisabeta, în pofida mai multor demersuri făcute pentru a se căsători, a murit castă, odată cu încetarea ei din viață stingându-se dinastia Tudorilor. De altfel, Regina însăși a spus, în a doua parte a domniei ei, că „este căsătorită cu regatul și supușii ei”. Viața Reginei nu a fost lipsită de relații platonice, între apropiații ei aflându-se și contele Robert Devereux pe care, în urma unui act de trădare, îl pune mai întâi în arest, apoi îi retrage monopolurile de care beneficia.

[13] Interpretarea o găsim, destul de explicită, și în Legea sybariților și în Parte Venetziana.

[14] „The law does abhor idleness (…); and therefore the law abhors all monopolies (…)„for these are against the common law and the liberty of the subject”. Apud Le Mappian, Propriété intellectuelle et droit de propriété. Droit compare anglais, allemand et français, Presse Universitaires de Rennes, 2013, p. 24 și 56.

[15] „But if a man has brought in a new invention and a new trade within the kingdom in peril of his life and consumption of his estate or stock, (…) or if a man has made a new discovery of anything, in such case the King of his grace and favour in reconpense of his costs and travail may grant by charter unto him that he shall only use such a trade or trafique for a certain time, because at first peauple of the kingdom are ignorant, and have not the knowledge and skill to use it. But when the patent is expired, the king kannot make a new grant thereof”. Apud. Le Mappian, op. cit. p. 31, care citează pe Young D., Watson A., Thorley S. și Miller R, Torrell on the law of Patents, Londra, Sweetand Maxwell, ed. 14, 1994, p. 3.

[16] Istoricul Christopher Hill a scris: „un om locuia într-o casă construită din cărămizi de monopol, cu ferestre de sticlă de monopol, se încălzea cu cărbuni de monopol (în Irlanda cu lemne de monopol) care ardeau într-o vatră făcută din fier de monopol … Se spăla cu săpun de monopol, iar hainele și le clătea cu scrobeală de monopol. Se îmbrăca în dantelă de monopol, pânză de monopol, piele de monopol, fir de aur de monopol… Își prindea hainele cu cingători de monopol, nasturi de monopol, ace de monopol. Acestea erau vopsite cu vopseluri de monopol. Mânca unt de monopol, stafide de monopol, hering roșu de monopol, somon de monopol și homari de monopol. Mâncarea lui era condimentată cu piper de monopol, oțet de monopol. Scria cu pene de monopol, citea (cu ochelari de monopol, la lumina lumânărilor de monopol) cărți tipărite de monopol. Apud Daron Agemoglu, James A. Robinson. „De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei”, traducere Anca Simitopol, Editura Litera 2016, p. 195.

[17] Economist și filozof (1723-1790) englez, este considerat părintele liberalismului. Autor al lucrării „Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor ei”, tradusă și în limba română de Al. Hallunga și publicată în Editura Academiei în anii 1962 (vol. I) și 1965 (vol. II).

[18] Economist și om politic englez (1772-1823), a dezvoltat teoria valorii bazate pe muncă și plusvalorii. Este autorul, între altele, a lucrării „Despre principiile economiei politice și ale impunerii”.

[19] Filozof și economist (1806-1873), fiu al unui alt economist englez, cunoscut adept al liberalismului (James M. Mill, 1773-1836, fost secretar și colaborator a lui Jeremy Bentham).

[20] Introducere în proprietatea intelectuală, traducere de R. Pârvu, L. Oprea și M. Dinescu, Editura Rosetti, p. 55.

[21] Jeremy Bentham (1748-1832, jurist și filozof englez, considerat „fondatorul spiritual al Universității College din Londra și părintele utilitarismului.

[22] Emilie Bouchet-Le Mappian, Propriété intellectuelle et droit de propriété. Droit compare anglais, allemand et français, Presse Universitaires de Rennes, 2013, p. 46.

[23] În anul 1589, Regina Elisabeta I (1558-1603), care a acordat (multe) privilegii spre a obține sume de bani pentru finanțarea proiectelor ei, a refuzat să acorde lui William Lee un brevet de invenție pentru mașina sa de tricotat spunându-i: „țintești sus domnule Lee. Gândește-te ce ar putea să le facă invenția bieților mei supuși. Cu siguranță i-ar ruina, lăsându-i fără loc de muncă și transformându-i în cerșetori”. Mai târziu, Regele Iacob I (1603-1625) i-a refuzat și el brevetul cu aceleași argumente ca și Regina Elisabeta. În anul 1753 ludiții au distrus prin foc casa lui John Kay, inventatorul (în anul 1733) suveicii zburătoare, de un tratament asemănător având parte și James Hargreaves, inventatorul mașinii de tors. Apud. Daron Agemoglu și James A. Robinson, De ce eșuează națiunile, Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Editura Litera, 2012.

[24] Denumirea mișcării și a adepților acesteia (the luddites) ar veni de la numele unui muncitor, Ned Ludd, care într-un acces de furie ar fi distrus în anul 1779 două mașini de tricotat după ce ar fi fost biciuit pentru lene. Ulterior, ori de câte ori o mașină se strica ori era distrusă, muncitorii spuneau în glumă „Ned Ludd a făcut-o”. Prin anii 1810-1812, când mișcarea de rezistență împotriva noilor tehnologii era cunoscută deja sub denumirea de „ludism”, aceasta folosea și numele unui Rege Ludd sau Căpitan Ludd, personaj legendar care, la fel ca și Robin Hood, ar fi trăit în comitatul Nottingam.

**** Pagini din vol. II al lucrării Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale, în curs de realizare.