Caragiale și drepturile sale morale. Năpasta și Năpastele.

Dramaturgul, poetul, nuvelistul, publicistul, psihologul (în toate fiind un uriaș fără studii școlare înalte) Caragiale n-a copiat pe nimeni. A fost unic, a avut un stil al său propriu și inimitabil în tot ce a scris și a făcut în viață și a marcat epoca sa cu felul său personal de a fi și de a scrie. Cu inteligența sa sclipitoare, cu harul de a imagina personaje și de a le pune să vorbească spre a stârni hohote de râs deși lumea pe care o dezvăluiau era de plâns (cât de actual este dramaturgul național?!), cu știința cuvintelor și a vorbitului în public și cu sarcasmul cu care biciuia năravurile proaste ale altora (nevăzându-le însă și pe ale sale, dar mă întreb: dacă și le-ar fi văzut, ce ar fi ieșit din opera lui?, cu boemia sa, cu iubirile sale vinovate și cu care a călcat în picioare cunoscuți și necunoscuți, cu limba ascuțită cu care a nimicit adesea pe cei pe care nu-i plăcea (și erau mulți cei care nu-i erau pe plac și cu siguranță și mai mulți cei care nu-l plăceau).

Dominându-și contemporanii asemeni lui Socrate, a fost ca și filozoful, adulat și urât în același timp. I s-a contestat calitatea de autor al nuvelei „Năpasta”[1] (acuzat de plagiat) și deși s-a dovedit că aceasta este opera lui și că este originală, a pierdut procesul cu calomniatorul său. Când având nevoie de bani, a făcut Teatrului Național o ofertă de cesiune a drepturile patrimoniale de autor asupra pieselor sale și a fost refuzat, a reacționat exercitându-și dreptul de retractare (pe care l-a reiterat în scris în anul morții sale), ceea ce înseamnă că piesele lui nu mai puteau fi niciodată jucate. După ce acuzatorul său a fost achitat de o justiție mult prea oarbă sau poate doar prea îngăduitoare, deși cred că mai degrabă i s-a plătit lui Caragiale o poliță atunci când calomniatorul Caion a fost iertat sub cuvânt că ar fi „comis doar o impertinență de copil”, a publicat (din teamă? de silă?) sub anonimat, deși ar fi câștigat mai mult dacă ar fi publicat sub numele său și a impus editorilor săi să-i respecte voința. I s-a amputat de ziarul german Die Zeit articolul-studiu: „1907-din primăvară până-n toamnă”, călcându-i-se dreptul la inviolabilitatea operei și nu găsim altă explicație pentru aceasta decât faptul că țara avea atunci ca Rege pe Carol I[2], german, loial Germaniei și Kaizerului Wilhelm al II-lea și oricât de slab era acesta din urmă ca împărat, aliații Germaniei nu puteau fi criticați[3]. Or Regele Carol I era atunci cel mai mare moșier al României, iar în problema țărănimii, politicile acestuia au fost dezastruoase, răscoala din anul 1907 avându-și cauza în starea jalnică a țărănimii generată de aceste politici. Caragiale a caricaturizat și/sau a descris cu realism amar lumea în care a trăit și pe care trecerea veacurilor a schimbat-o doar „pe ici pe colo, prin părțile neesențiale”.

Și parcă pentru a se confirma că și „Cănuță om sucit” nu a existat doar în imaginația lui, când în noiembrie 1912, trupul fără viață a lui Caragiale îi era în drum spre țară, vagonul în care se afla s-a rătăcit prin Austria și Ardeal vreme de două săptămâni. Și ca să demonstreze că nici în mormânt nu are liniște, că el este și dincolo de viață pus pe șotii și că lumea noastră a viilor este o scenă, iar noi actorii ei, statuia din bronz care îl reprezintă și care este amplasată în fața casei în care a locuit în București, pe strada Maria Rosetti, este (?) … un Lenin cu capul dramaturgului!

*

*     *

Dacă voia dramaturgului național ar fi fost respectată, după legile azi în vigoare cele nouă faimoase piese create de el nu s-ar mai fi putut juca pe scenele teatrelor noastre din anul 1912. Și aceasta, pentru că înainte de a muri, supărat pe cei care conduceau țara în care a dobândit celebritatea, Ion Luca Caragiale, exercitându-și dreptul de retractare, a interzis (în scris) ca piesele sale să mai fie reprezentate. Voia nu i-a fost respectată (nu-i singurul care a pățit asta[4]) și credem că singurul care n-a câștigat din călcarea interdicției sale a fost Caragiale însuși. Sărac lipit atunci când a decis să-și pună opera sub obroc și orgolios peste măsură ca să se mai întoarcă în țara în care era așteptat cu brațele deschise de mulți prieteni și admiratori, în care avea și mulți dușmani și în care jurase să nu se mai întoarcă, deși din revenirea acasă n-ar fi avut decât de câștigat. Altfel, instituțiile de teatru, actorii și cei care mișună în jurul lor, populația iubitoare de teatru, toți au avut și au câștigat. Unii bani, alții, bani și glorie, alții, învățătură și cultură. Alții, publicul lui, momente de desfătare intelectuală, ceasuri de mirare și admirație în fața măiestriei, râs cu poftă atunci când amarul, urâtul sau grotescul dezvăluit al realității nu împiedică veselia[5].

Biciuind nemilos năravurile altora, Caragiale nu pare însă a le fi văzut pe ale sale și cu atât mai puțin a le fi înțeles gravitatea (un impulsiv sentimental[6], spuneau unii despre el, un imoral îl acuzau alții, „vină” de care l-a apărat Titu Maiorescu[7], o apărare nemeritată de vreme ce aceasta nu l-a împiedicat pe Caragiale să-l ironizeze mai târziu pe Maiorescu, așa cum a făcut cu mulți alții, de altfel și să devină dușman al fostului său mare prieten și susținător în carieră[8]), iar noi suntem excesiv de îngăduitori cu el atunci când îi trecem cu vederea că pentru câteva ceasuri de plăcere l-a umilit pe Mihai Eminescu iubindu-se cu Veronica Micle, dar și cu Amelia Welner, soția lui C. Nottara (care l-a surprins pe dramaturg împreună cu infidela în halatul și papucii săi de casă, rușinea și revolta făcându-l să-și dea demisia din postul de actor al Teatrului Național condus atunci de însuși Caragiale [9]). De neiertat este însă și batjocura pe care i-a făcut-o, pe când era revizor școlar la Iași (unde locuia Veronica Micle), lui Eminescu (despre care unii spun că l-ar fi iertat pe Caragiale, deși așa ceva nu putea să-i ierte și a crede ori a susține asta înseamnă a-l micii nedrept pe Poet, care aflând de la Maiorescu adevărul a spus doar: „Canalia!” în timp ce Veronica Micle a spus despre el „arhicanalie!”) și care ne dezvăluie un Caragiale semănând cu personajele sale lipsite de scrupule, de bun simț și/sau de sentimentul loialității și care i-au atras și acuzația de imoralitate amintită mai înainte.

Cu siguranță însă, Caragiale nu era nici doar „berarul, nevrednic, vul­gar, cartofor, crai și bețiv“ așa cum îl considera primul său fiu Mateiu Caragiale (născut dintr-o relație pasageră a dramaturgului, dar care l-a recunoscut imediat și l-a îngrijit), care, obsedat probabil de ascendența sa, susținea că familia lui (adică și părintele său) ar avea origini nobile, o obsesie care i-a marcat întreaga viață[10] și care l-a făcut pe tatăl său să-l ironizeze în stilul care îi era propriu, adică sarcastic și fără milă: „Ce tot spui, mă? Stră­bu­ni­cul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem tur­tiți în creștet!”[11]

Citind despre procesul Caragiale-Caion am fost surprinși de faptul că acesta din urmă a fost apărat atât în primă instanță, cât și în calea de atac de câte patru avocați, între ei aflându-se și G. Danielopolu, profesor de drept roman al Facultății de drept a Universității din București și decan al Baroului de Ilfov și Ion Tanoviceanu, cunoscutul profesor de drept penal și considerat un Iustinian al dreptului penal românesc.

În anul judecății procesului (1902), Caragiale era în plină glorie ca gazetar și dramaturg, iar Constantin A. Ionescu – Caion, un student la litere, în vârstă de 20 de ani, un gazetar dornic de afirmare cu orice preț și un publicist nu lipsit de orice valoare. Dar și autor de articole cu informații false și bazate uneori pe documente măsluite (nu era la prima „fabricare” de documente atunci când a acuzat pe Caragiale de plagiat[12]). Greu de crezut însă că nefericitul obsedat de o glorie prematură ar fi putut angaja el însuși câte patru grei ai avocaturii vremii în cele două etape ale procesului, pe care l-a și câștigat în cele din urmă, pentru că în final, cum bine se știe, Caion a fost achitat, demonstrând că între dreptate și justiție nu trebuie să punem semnul egalității niciodată și că pe malurile Dâmboviței justiția nu era nici la început de secol XX mai dreaptă decât în vremea lui A. I. Cuza, după cum, într-o parte a ei care s-a înfrățit cu politica, nu este nici acum mai bună ca atunci.

Poate că Al. Macedonski nu a fost doar în spatele acuzațiilor de plagiat la adresa dramaturgului ci și în spatele angajamentelor avocaților[13], dar dacă a făcut-o, trebuie că l-a urât mult pe Caragiale (care, adevărat, îl ridiculiza de câte ori avea ocazia, pentru pretențiile sale de ascendență aristocratică lituaniană și lua în derâdere, nedrept de altfel, opera literară a poetului în „Moftul român” pe care îl conducea) deși autorul rondelurilor încercase în anul 1893 o împăcare (otrăvită, spune Monica Andrei într-un articol recent[14]) cu el, dar care a fost ignorată de dramaturg. Se pare că totuși Macedonski îl prețuia cu adevărat, așa cum spune într-o scrisoare din 28 iunie 1912, trimisă spre publicare ziarului „Adevărul”, atunci când a aflat de moartea lui Caragiale: „Destul de greu bolnav, (…), aflu cu o nemărginită durere moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un rar prieten și țara un uriaș al condeiului. Unele dintre scrierile lui vor rămâne o veșnică podoabă a literaturii noastre. Caragiale a respectat limba așa cum nu se face de mulți și stilul său este cu desăvârșire admirabil. Humorist prin excelență – deși inimă bună – el era poate superior lui Mark Twain. Ca om, era un fermecător – iar instrucțiunea pe care și-o însușise, era din cele mai vaste. Recurg la organul dvs. de publicitate spre a vă ruga să transmiteți familiei, împreună cu condoleanțele mele, expresiunea acestor sentimente.” Sau poate că Macedonski era atunci la vârsta la care se înțelepsise ori la aceea a iertării celor cu care atât amar de vreme se războise. Sau, cine știe, învățase poate în sfârșit ceva din lecția amară primită de la semeni și confrați atunci când, atacând nedemn pe Eminescu internat într-un spital de boli psihice, a fost pus la zid, a fost izolat și nu a mai fost publicat (cu efecte catastrofale pentru starea sa materială), vină pentru care nu a mai fost iertat nici după moarte[15] și care i-au închis și porțile Academiei.

Este însă greu de crezut că pentru avocații lui Caion miza ar fi fost apărarea din convingere a vreunui alt principiu de drept afară de acela al dreptului sfânt la apărare, cum ar fi fost, de exemplu, dreptul la liberă exprimare. Calomniatorul falsificase un document „învechindu-l” la flacăra lumânării, iar acuzația de plagiat era atât de străvezie, încât este foarte puțin probabil ca vreun jurist să o fi considerat verosimilă după ce a luat cunoștință de probe. De altfel, pseudonimul calomniatorului a dobândit în scurt timp înțelesurile de infam și de ridicol. În epocă însă, acuzațiile de plagiat erau la modă, iar unul dintre avocații lui Caion, profesorul și decanul G. Danielopolu spunea nonșalant și dezonorant pentru el și nedrept față de cei onești, în pledoaria sa: „Și domnul Caragiale nu trebuie să se supere, căci e în bună companie, căci în Țara Românească, cei care copiază ajung la Academie, la Universitate, deputați, senatori etc. Cei mai mulți dintre autorii noștri nu copiază? Nu râdeți domnilor! Marii financiari nu copiază? Celebritățile noastre nu copiază? Convingerea noastră este că domnul Caragiale a copiat! Chiar profesorii universitari care l-au exclus pe Caion din Universitate nu sunt decât niște plagiatori”.[16]

Cum bine se știe, condamnat în primă instanță pentru calomnie și exmatriculat din facultate în urma acestui verdict, Caion a fost achitat (comisese doar o „impertinență de copil”, au considerat jurații) dar el nu a mai apărut în prim planul vieții publice până la moartea sa întâmplată la sfârșitul anului 1918.

Caragiale, spun unii, ar fi primit verdictul de achitare senin și calm: „am avut satisfacția dorită. Nu vreau răzbunare, nici câștig moral”, ar fi spus el după proces[17], lucru greu de crezut pentru un temperamental năvalnic ca el. Alții spun că, dimpotrivă, scârbit de năravurile justiției dâmbovițene, ar fi decis în chiar ziua verdictului de achitare a lui Caion să se auto-exileze, să plece din țară. Într-adevăr, în februarie 1903 are o tentativă de a se stabili la Cluj (unde este găzduit de preotul, publicistul și omul politic Elie Dăianu), dar renunță la această idee spre a se stabili, provizoriu, în toamna anului 1903 și definitiv, în martie 1905, la Berlin, deși Delavrancea îl îndemna stăruitor să se mute la Paris (de care s-ar fi declarat însă dezamăgit, spune fiica sa Ecaterina în memoriile ei, care crede însă că „dezamăgirea” lui era doar o reacție la admirația necondiționată a snobilor față de capitala Franței).

Realitatea este însă mult mai prozaică decât ne place nouă să credem că este. Lui Caragiale – desigur și lui Delavrancea – nu i-a picat bine înfrângerea în fața lui Caion, dar nici nu poate fi aceasta cauza singură a autoexilului său și nici măcar cea mai importantă dintre multele care i-au determinat decizia. Dar această înfrângere l-a marcat psihologic, ca scriitor, l-a făcut temător, i-a încătușat spiritul, verva, cuvintele. A scris după aceea puțin și cu frica de a nu mai fi acuzat. „Kir Ianulea” scrisă la Berlin, prin anul 1909 și pe care eu o găsesc la fel de valoroasă că „Făclia de Paște”, scrisă în 1889-1890, ne spune câtă de mare i-a fost umilința, cât a suferit de pe urma acuzației lui Caion și câtă grijă a avut spre a evita alte acuzații.

Până la plecarea din țară Caragiale își scrisese piesele și parte din importanta sa proză psihologică și fantastică și care l-au făcut celebru și când, după ani, la Berlin, a încercat să continue „Noaptea furtunoasă” scriind „Titirică, Sotirescu et compania” (o piesă în care toate „secăturile lui ajunseseră în posturi înalte, fiind miniștrii”, cum el însuși spunea), piesa începută a rămas  neterminată. A mai scris în exil dar după ce vizitase țara „1907 – din primăvară până-n toamnă”, a mai scris nuvele și poezii dar și alte scrieri i-au fost atribuite și au fost contestate de el. Cella Delavrancea, care în anual morții i-a fost oaspete două luni, îl vedea astfel: „Concentrat în gândul unei noi creații. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ștergea un rând întreg, și dacă nu reușea să exprime ce voia, venea la noi (…)”. Semn de zbucium intelectual sau poate dovadă de cât de greu este să scrii!

Caragiale s-a bucurat de succes ca autor dramatic, dar câștigurile nu i-au acoperit niciodată nevoile[18]. Mari mereu nevoile lui financiare, pentru că avea o familie destul de mare, era iubăreț și era cheltuitor peste măsură. Caragiale însuși a scris, cu umor despre starea sa: „Îl admir pe Caragiale, / Negustor de băutură / Face și literatură, / Însă… nu face parale / Semnat I.L. Caragiale”Iar contemporanii au băgat și ei de seamă că deși n-ar fi trebuit față de veniturile sale constante, Caragiale era mereu în lipsuri, așa încât ironiile la adresa lui nu lipseau: „Bietul Caragiale! – scria într-un ziar Scipione Bădescu[19] – Să fii cel mai bun scriitor al țării și negustor la Buzău, să n-ai la timp 200 lei pentru a achita polița… asta e desigur cea mai genială ironie a soartei”[20].

Dramaturgul este însă eroul unor gesturi și întâmplări, poate inventate unele de admiratori, altele de răuvoitori, care spun multe despre felul său de a fi, despre stilul său de viață: supărat că slujnica îi cumpărase cornuri vechi, a plecat el însuși să cumpere „niște cornuri bune”. După multe ceasuri de așteptare zadarnică, familia primește o telegramă: „sunt la Leipzig pentru două zile. Diseară concert. Veniți și voi cu primul tren”. Dacă este adevărată întâmplarea, atunci de bună seama că la Leipzig concerta însăși Cella Delavrancea, pentru că se pare ca și iubirea lui pentru celebra pianistă a fost mistuitoare, nu doar a Cellei pentru dramaturgul pe care ea însăși spune că „l-a cunoscut intim”! Altădată, aflându-se cu prietenii la cârciumă, cineva a spus că ar fi extraordinar să bea șampania la Paris. „Să mergem, atunci”! ar fi spus Caragiale care ar fi plătit și drumul cu trenul. Dar la Paris, când ceilalți voiau să și mănânce și să vadă și orașul, a cerut pe loc să se întoarcă toți, altfel își va plăti fiecare transportul. Altădată strâmtorat, ar fi solicitat audiență Regelui Carol I spre a-i cere bani cu împrumut, și Majestatea Sa, după ce l-a întrebat mai întâi „dacă nu știe că Regii nu împrumută bani?”, i-ar fi dat totuși suma solicitată, dar nu pare verosimilă întâmplarea asta.

Dorindu-și (și meritând, desigur) un premiu din partea Academiei Române își prezintă candidatura cu „Volumul de Teatru”, apoi cu nuvela „Năpasta” (1890), dar a fost refuzat de fiecare sub cuvânt că în operele sale „și-a bătut joc de societatea românească”![21]

Ar fi vrut într-o vreme să facă politică (pentru a scăpa însă de nevoile materiale, ceea ce nefiind deloc lăudabil, ne dezvăluie o altă latură a lui) spre încântarea lui Take Ionescu și participă la întruniri politice cucerind publicul cu discursul său, dar comitetul Partidului Liberal care hotăra asupra candidaturilor, o respinge pe a lui Caragiale „pentru că nu era serios și nu inspira încredere”[22]. Ceea ce, trebuie să admitem, că, așa cum trădează comportamentul lui, nu era tocmai neadevărat! Dar atunci când, în anul 1911, studenții gălățeni îi propun să candideze și să-l susțină, refuză el oferta acestora (probabil că era insuficient sprijinul tinerilor admiratori[23]).

În anul 1885, Ecaterina Momolo Cardini (soția unui italian naturalizat care a făcut o avere mare din afaceri imobiliare în România, cunoscută ca Momuloaia și locuind la pe strada Batiștei nr. 1 din București), verișoara fără moștenitori și fără testament a mamei lui Caragiale a încetat din viață, de pe urma ei rămânând o avere însemnată (câteva zeci de milioane de lei, într-o vreme în care o casă decentă costa între 10.000 și 20.000 de lei, iar leafa de director al Teatrului Național a lui Caragiale era de 380 de lei/lună și a unui învățător de 90 de lei /lună), dar și mulți moștenitori, unii adevărați, alții falși[24] și un proces care nu se mai încheia, dovedindu-se că nici Delavrancea (care își apăra și în acest proces prietenul) nu câștiga toate procesele în care era avocat. Deși averea mare aduce moștenitorilor venituri semnificative (Caragiale a încasat singur câte 6000 de lei în fiecare an, începând din 1886) și deși mai avea și alte venituri decât cele din drepturile de autor, banii nu-i ajung niciodată.

Caragiale își vinde (în pierdere, dar se săturase așteptând sfârșitul procesului) partea ce i se cuvenea din averea mătușii sale, dar în loc să-și facă un rost temeinic în țară (ori poate înțelegând în sfârșit că nu-i priceput în afaceri), având în sfârșit o sumă importantă de bani[25] dar pe care nu știa să o prețuiască[26], se decide să plece cu totul, așezându-se în cele din urmă la Berlin, după ce vreme de un an a călătorit cu familia prin Austria, Italia, Elveția, Franța, Olanda. La plecare, prietenilor le-a spus că nu mai poate trăi în țară, pentru că „duhoarea este prea mare”. Copiilor le-a spus la Berlin, cum nu se cuvenea să spună, că „a fugit din țară de proști”. Dar la Berlin nu era acasă și mânat de probleme sau de doruri, se întorcea din când în când în „patrie”, fără a putea reveni de tot în țara cu aceleași „fosile (…) care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare”.

În 1905 a venit spre a fi alături de sora bolnavă în ultimele ei zile de viață. A mai venit în anul 1907, scriind apoi „1907 – din primăvară până-n toamnă” pe care l-a semnat „Publicist”, articol publicat în Die Zeit, cu suprimarea de către redacție a părții finale a studiului-articol, ceea ce înseamnă o încălcare a dreptului la inviolabilitatea operei. Parte în care spunea, între altele: „Țara are nevoie de o fundamentală reformă politică (…) de abolirea alcătuirii politice de uzurpare (…) intrarea întregii țări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului și onoarei ei, asupra soartei și destinelor ei (…) destul cu casta de strânsură din vârfuri până în gunoaie”. Dar și ceva mai subtil și care face o legătură peste veacuri cu lumea de azi: „trebuie sau nu să se permită plutonierilor baca­laureați a purta sabie ca ofițerii titulari?” și care s-ar putea traduce azi așa: e voie să capeți titlul de doctor fără merite?

În țară străină (de unde cerea unui prieten să-l plângă, când „tocmai punea în gură prima franzelă a exilului”[27]) trăiește o vreme lipsit de griji dar și de măsură în cheltuieli, astfel că banii i se termină repede. Începe să scrie din nou pentru a câștiga bani, dar scrie puțin și cu grijă mare, iar când inspirația îi lipsea și Aghiuță (Cellei Delavrancea îi spunea astfel) era pe aproape îi cerea acesteia să-i cânte la pian, scriitorul fiind iubitor și de muzică (nu doar de vin, bere și țigări, acestea din urmă fiind cele care, fumate câte 60-80 pe zi, i-au provocat arteroscleroza de care a și murit și se pare că iubirea de muzică l-a făcut să se așeze la Berlin). Publică adesea anonim („Un mare anonim” semna el uneori, trădând conștiința valorii sale chiar și atunci când încerca să se ascundă) și când i se recunoaște scriitura și i se dezvăluie identitatea, contestă vehement că ar fi autorul, iar editorii sunt siliți să-i respecte voința, dreptul la nume și la anonimat, deși sub numele adevărat, scrierile sale s-ar fi vândut mai bine.

Chemat stăruitor de Al. Vlahuță[28], care-i era mare și apropiat prieten și admirator, acesta i-a pregătit în locuința sa din Dragosloveni (în care domnea cultul lui Caragiale) o măsuță de scris din brad cu toc, călimară și hârtie. Măsuța a devenit celebră după ce, înainte de a se apuca de lucru, Caragiale a vărsat cerneala pe ea și el, luând întâmplarea ca pe un semn rău, a mai scris pe ea, cu amar că: „toate meseriile necurate lasă pete!”[29], iar scriiturii lui i s-au adăugat ulterior multe altele, Vlahuță păstrând-o apoi ca pe un bun de mare preț.

Când strâmtorat fiind, a făcut o ofertă de cesiune a drepturilor sale de autor dramatic Teatrului Național, direcțiunea teatrului pe care și el îl condusese i-a răspuns că „piesele sale nu mai au căutare”. Supărat, anunță Teatrul că își retrage piesele, ceea ce are semnificația exercițiului dreptului de retractare, pe temeiul căruia, operele sale dramatice ar fi trebuie să fie considerate scoase din circuitul civil (al dreptului de reprezentare), cu consecințe ireversibile. Și aceasta cu atât mai mult cu cât dramaturgul a repetat retractarea în scris, în anul morții sale, 1912, când țara se pregătea (în ianuarie) să-l aniverseze fastuos la împlinirea a 60 de ani (1/13 februarie).

Dezamăgit de felul în care era tratat, Caragiale a interzis să fie sărbătorit, și-a anunțat lipsa și a interzis subscripția pe care autoritățile intenționau să o facă în folosul său. Mai mult, a reitera interdicția de a-i fi reprezentate piesele fără acordul lui scris și un astfel de acord nu a mai fost dat, dramaturgul încetând din viață în locuința sa din Berlin la data de 9 iunie 1912, când avea ca oaspete și pe Cella Delavrancea, aflată în turneu în Germania. Cum dovada interdicției există, iar una contrară nu a mai fost dată nici de moștenitorii săi (care se bucurau potrivit legii din anul 1862 de un drept cu durata a 10 ani începând cu data morții autorului), rezultă că reprezentându-se piesele lui Caragiale, voința lui nu a fost respectată.

Înmormântat mai întâi în cimitirul Schonenberg din Berlin, în noiembrie este adus în țară (după un periplu de două săptămâni în care vagonul mortuar s-a rătăcit prin Austria și Ardeal) și reînmormântat în Cimitirul Bellu (nume luat de la proprietarul pământului Barbu Bellu, care a donat primăriei terenul în acest scop, fost judecător, celebru la vremea lui pentru că a fost între primii proprietari de autoturisme în România, cunoscut sub numele de „Bellu cel cu automobelu”).

Caragiale n-a plagiat dar a fost plagiat. În anul 1903, un autor dramatic francez, Andre de Lorde oferă Teatrului Odeon din Paris, iar acesta pune în scenă o dramă întitulată „l`Idiot”, un plagiat grosolan al Năpastei lui Caragiale, sesizat de tinerii români aflați la studii la Paris și denunțat de G. Panu ca fiind opera unui dramaturg român bine cunoscut. De Lorde a răspuns însă arogant că „această popularitate nu i-a fost suficientă pentru a face să-l știe pe domnul Caragiale”. Delavrancea îi cere lui Caragiale să-l dea în judecată pe plagiatorul de Lorde, dar dramaturgul îi răspunde avocatului său că „preferă să afle adresa lui Andre de Lorde pentru a-i trimite o scrisoare prin care să-i mulțumească frumos că grație lui, o piesă care n-a reușit la București, a reușit la Paris”[30]. Din anul 1922 piesa este, totuși, reprezentată cu mențiunea că este inspirată din Năpasta lui Caragiale.

În context, amintim faptul că nuvela lui Caragiale întitulată „Kir Ianulea” (scrisă în anul 1909 și publicată în anul 1910) este foarte asemănătoare cu nuvela atribuită lui N. Machiavelli, „Arhidiavolul Belfegor” și care mai este atribuită lui Giovanni Brevio sub numele „Novella di Belfegorx”. Pățitul Caragiale avertizează însă el însuși cititorii asupra sursei sale: „Aceasta poveste se găsește în Giovanni Brevio, Roma 1545, întitulată «Novella di Belfegorx»; mai târziu, în 1549, apare cu același titlu sub numele lui Machiavelli”. Cunoscătorii spun însă că nuvela lui Caragiale este infinit mai reușită decât cea a lui N. Machiavelli. Negăsind (poate nu am căutat destul) și necitind nuvela lui Machiavelli putem spune doar că nuvela „Kir Ianulea” este o capodoperă. Dar și că în anul 1942, când se împlineau 30 de ani de la moartea scriitorului, Romulus Dianu a publicat un articol întitulat „Un plagiat a lui Caragiale („Kir Ianulea”)[31]. De unde se vede că plagiomania este boală grea sau că acuzația de plagiat a devenit armă de afirmare pentru calomniatori ș/sau de desființare a adversarilor.

Caragiale și dreptul lui la imagine. Sau dreptul la inviolabilitatea operei

Caragiale ar fi vrut să facă politică și poate că ar fi fost bun politician. Spun poate că ar fi fost bun politician și nu cu siguranță că ar fi fost un bun politician, pentru că în viața de afaceri nu a fost, eșuând în încercările sale de a câștiga bani altfel decât de pe urma scrisului. Scris care nu l-a scos din nevoile de care a vrut să scape făcând afaceri, dar din afacerile care nu i-au reușit s-a ales doar cu porecla de „berarul”, care i-a scăzut prestigiul (Al. Macedonski, dar și fiul său Mateiu l-au ironizat pentru aceste preocupări) și din statura sa intelectuală uriașă care i-a adus, totuși, admirația (și chiar mai mult de atât) Cellei Delavrancea. Dar atunci, ca și acum, partidele politice nu aveau nevoie de oameni ca el, de oameni cu puterea lui de a vrăji mulțimile prin cuvinte. Și se spune că refuzul liberalilor de a-l primi și promova în partidul lor și de a-l ajuta să ajungă în parlament prin așezarea lui pe lista candidaților pe un loc eligibil a fost și acesta motiv pentru care Caragiale a părăsit țara, stabilindu-se la Berlin, unde a și încetat din viață la data de 8 iunie 1912.

Probabil că, deși bine informat și mult umblat prin lume, I. L. Caragiale nu l-a întâlnit și nu a auzit niciodată de Vladimir Ilici Lenin (sau poate că lecturile mele nu au ajuns atât de departe încât să aflu și astfel de lucruri), iar dacă totuși a auzit, atunci nu l-a luat în seamă. Oficial, și Lenin a murit (la 12 ani distanță de Caragiale) tot din cauza arterosclerozei, dar sunt multe vocile care susțin că alta ar fi fost boala care i-ar fi curmat zilele.

Paradoxal însă și numai pentru noi, pentru români, după moartea celor doi între ei, întâmplarea (care, dacă este, totuși reală, îmi pare grotescă[32]) sau poate imaginația prea bogată dar proprie artiștilor, ori cine știe? invidia confraților sau răutatea unora, ori dorința de inedit cu orice preț și care atrage[33] mai mult decât adevărul care este banal și nespectaculos, a făcut o legătură între ei care ne este dezvăluită de un om (care este, totuși) bine informat și documentat, scriitorul și istoricul de artă, președinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România, domnul Pavel Șușară[34], dar și de un fost politician inteligent și plin de umor, filologul și profesorul Ștefan Cazimir[35], doctor la propriu în Caragiale, dar și la figurat[36]. Contestată însă de Paul Vasilescu, un om care susține că știe personal faptele pentru că a lucrat în atelierul lui Baraschi.

Povestea merită însă amintită și comentată puțin chiar de nu este adevărată în totalitate, pentru că ajută la înțelegerea dreptului la inviolabilitatea operelor de artă plastică și la motivele pentru care acesta drept este atât de important încât a fost inclus, în urma revizuirii din anul 1928, prin art. 6 bis, în textul Convenției de la Berna din 1886, privind proprietatea literară și artistică, alături de la dreptul la paternitate. Și nu este nici o îndoială că introducerea lui în textul importantei convenții se datorează deselor încălcări ale acestuia și a dezbaterilor pe care acestea le-au provocat, prejudiciilor pe care le-au adus artiștilor.

Dreptul la inviolabilitatea operei (la respectul operei) are un conținut complex, situațiile și modalitățile în care încălcarea acestuia se petrec fiind multe și dintre cele mei diverse. El conferă autorului dreptul de a pretinde, pur și simplu, respectarea integrității ei, de a se opune oricărei modificări a acesteia, independent dacă alterează sau nu valoarea operei, de a se opune oricărei atingeri a operei de natură a prejudicia onoarea sau reputația autorului (cam vag acest concept și de natură a limita dreptul însuși, dar așa este formulat în textul Convenției și după el în reglementările naționale). Atingerile care constituie atentate la integritatea operei pot fi materiale, fizice, alterări sau modificări materiale sau de formă ori conținut, suprimări, completări, modificări, spirituale (când mesajul operei este denaturat), folosirea în contexte străine de voința autorului și/sau destinația normală a operei, interpretarea denaturată, traducerile de proastă calitate, amplasarea operei în alte locuri decât cele stabilite și/sau convenite cu autorul etc.

În cazul operelor de artă plastică, dreptul moral al autorilor la inviolabilitatea lucrărilor lor implică și păstrarea amplasamentului operei (mai ales a celor monumentale), doctrina și jurisprudența admițând că dacă interese de ordin social pot justifica schimbarea amplasamentului, acestea nu pot admite și distrugerea lor. Operele de artă plastică, îndeosebi cele expuse în locuri publice și care au și valoare simbolică, nu doar una artistică (deși nici măcar artiștii nu sunt interesați doar de aceasta din urmă) sunt însă adesea victime inocente ale schimbărilor politice, ale versatilismului oamenilor, ale intoleranței politice și religioase, a lipsei de respect pentru opinia altora și a dreptului la liberă exprimare, care se manifestă în lipsa de respect (în disprețul) pentru acestea și pentru autorii acestora.

Rațiunile politice și interesele economice și avantajele pe care le procură primează uneori. La Viena, de exemplu, în zona zero a orașului, este amplasat un monument dedicat Armatei Roșii (care a eliberat orașul de sub ocupația nazistă, nerămas însă, adevărat, sub ocupație rusă), Austria beneficiind de numeroase avantaje economice și politice de pe urma felului în care tratează (cu respect) un monument istoric și artistic, chiar dacă impresia vizuală nu este dintre cele mai atrăgătoare.

La noi, atunci când în anul 1874, s-a așezat pe locul unde s-a aflat altarul fostei mănăstiri Sfântul Sava (va trebui să identificăm cândva toate mănăstirile și bisericile bucureștene dărâmate în scop de sistematizare a orașului spre a demola cel puțin mitul singurului demolator), statuia lui Mihai Viteazul, realizată de sculptorul francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, evenimentul a provocat reacții ostile din partea austriecilor (cei cu statuia de mai sus!) și a otomanilor, care vedeau în ea o manifestare a independenței țării față de puterile străine, astfel că inaugurarea acestuia a fost amânată de mai multe ori (a fost dezvelită la 8 noiembrie 1874 de ziua Arhanghelilor Mihail și Gavril). Și într-adevăr, valoarea simbolică a acesteia a fost afirmată cu tărie în anul 1877, atunci când două dintre tunurile capturate de români în luptele de la Grivița cu armata turcă, au fost amplasate de-a dreapta și de-a stânga postamentului pe care este așezată statuia Domnului Primei Uniri a Românilor.

Statui realizate însă înainte comunizarea României au fost distruse din motive ideologice, iar bronzul din care au fost făcute folosit la realizarea altora, la rândul lor dărâmate pentru a se face loc altora și a se face altele din ele. Din bronzul statuii Regelui Carol I, de exemplu, s-ar fi turnat un Stalin[37], din Stalin un de Gaulle, din bronzul altor statui dărâmate de comuniști, un Lenin uriaș care a tronat 30 de ani pe un soclu din fața fostei Case a Scânteii. Și care a fost dărâmată la data de 3 martie 1990[38]. Statuia (având 7 metri!) a fost aruncată mai întâi într-o curte îndepărtată a Palatului Mogoșoaia și ulterior într-un depozit al Fondului plastic.

Pe soclul ridicat în fața Casei Scânteii atunci când aceasta a fost gata, trebuia să fie așezată, spune Pavel Șușară, o altă statuie a lui Lenin realizată de Constantin Baraschi[39], un artist plastic cu lucrări importante în București și în alte mari orașe ale țării, considerat atunci un favorit și al noilor conducători ai țării.[40] Spre surpriza Lui Baraschi, care, convins fiind că lucrarea sa va fi acceptată necondiționat, terminase statuia, aceasta nu a fost agreată de autoritățile vremii și nu a mai fost așezată pe locul ce-i fusese hărăzit. Un alt autor, Boris Caragea[41] a fost desemnat să realizeze o statuie (de dimensiuni urieșești) a lui Lenin, statuie care a fost dezvelită la împlinirea a 90 de ani de la nașterea lui Lenin (21 aprilie 1960). Pe locul statuii lui Lenin, dărâmate la data de 3 martie 1990, este amplasată o altă operă de artă plastică întitulată „Aripi – Monumentul luptei anticomuniste”, realizată de Mihai Buculei, un fost elev a lui C. Baraschi, al cărui atelier de creație îl și folosește[42].

Statuia realizată de Constantin Baraschi în anul 1957 și care ar fi reprezentat pe Lenin, a avut, ne spune Pavel Șușară, un destin ciudat. Supărat pentru că nu i-a fost acceptată de autorități, Constantin Baraschi ar fi înlocuit capul lui Lenin cu cel a lui Caragiale, statuia astfel mutilată fiind așezată mai întâi (și pentru câteva decenii) de scriitorul Marin Preda în curtea imobilului în care funcționa Editura Cartea Românească, apoi (în anul 1993) într-un scuar de pe strada Maria Rosetti[43] în fața imobilului în care a locuit o vreme Caragiale (proprietarul acelei case având și un câine pe nume … „Bubico”), de unde a fost mutată apoi în fața Teatrului Național din București (în anul 2002) și apoi readusă pe strada Maria Rosetti, unde se află și azi (probabil că nu pentru mult timp, fiind previzibilă dărâmarea clădirii în ruină din spatele statuii, spre a face loc unei moderne), în fața Teatrului Național fiind postat în anul 2010 un grup statuar („Căruța cu paiațe”) în care se află și Caragiale.

Paul Vasilescu[44] a contestat vehement această variantă, susținând că opera lui C. Baraschi este Caragiale din cap până în picioare și că nu se îndoiește de acest lucru pentru că el însuși, fost ucenic în atelierul lui Baraschi înainte de a fi student, a lucrat la aceasta[45]. Cred că specialiștii ar putea să ne spună cum stau lucrurile și că o lămurire ar fi în folosul nostru, al tuturor, iar nu doar a celor presupuși greșiți. Noi credem că Mihai Viteazul este Mihai Viteazul, nu o Jeanne d`Arc travestită și că statuia de pe strada Maria Rosetti este I. L. Caragiale, iar nu un Lenin cu capul lui Caragiale. Și credem acest lucru pentru că nici un artist care se respectă nu poate face astfel de compromisuri, dar nici nu putem exclude cu desăvârșire că adevărul este cel relatat de domnii Pavel Șușară și Ștefan Cazimir.

Până când lucrurile se vor limpezi prin contribuții științifice relevante, să mai notăm că în forma inițială, clădirea Teatrului Național (construit între anii 1964-1973) avea forma unei pălării gigante: „Pălăria lui Caragiale”. Formă pierdută după ce, în urma incendiului din anul 1978, a fost regândită nefericit și care i-a fost redată, timid, cu ocazia ultimelor lucrări de refacere a acesteia.

P.S.

Ce spuneți însă despre ce și despre cum a scris Caragiale cel tentat de politică în articolul său „1907 – din primăvară până-n toamnă”: „oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producție utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a statului: cu o crudă și revoltătoare neobră­zare, ea tăgăduiește țăranilor (imensei mase, supusă și cuminte producătoare a avuției naționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărțită în două bande, ce se numesc cu pre­tenție „istorice“ – liberal și conservator, – bande mai nesocotite decât niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu, – această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe cari le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice”.

Îndemnat în mod repetat de Al. Vlahuță să se întoarcă, îi scria însă: ”Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile cari conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat și atâta tot. (…) n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul, viții demne de compătimit”.

La întrebarea dacă și-a iubit sau nu țara Caragiale ne răspunde el însuși. Limpede ca lumina zilei: „Frate Vlahuță, De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s-ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca și cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc de cei dintr-altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu există pe pământ speță zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!

Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân-acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă și-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta și să dispună apoi de-ntregul de ea – precum e drept și precum are să și fie odată.

În fine, nu are încă destula îndrăzneală să-și răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei. Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s-o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originala avuție cu cât este un amestec de moșteniri si de dobândiri antice, greceștii, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor. Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d-abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de-nțeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului național”, de… „pierderea românismului”!

Să se piarza neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prapadească, să se piarza, așa de azi pe mâine, până nici nu s-a ridicat încă bine -n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindca un Fănică oarecare, sec, n-are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face… Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să țâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n-a luat seama la mișcarea ei prudentă!… se va găsi rătăcit, că s-a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior… Dar, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepenească-n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bătrâni tineri… atâția sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziț înainte de a fi legat rod… ..

Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul si Mureșul de-a-ndărătelea către obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare.

Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa și neamului românesc!

Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!

Al tău vechiu,

Caragiale”

* Articol publicat în Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale nr. 4/2019.

[1] Năpasta a fost, în secolul al XVII, un impozit – pedeapsă pe care îl plăteau locuitorii unei comunități în locul celor care se băjeneau spre a scăpa de ele. Adică, un fel de a lega țăranii de glie, făcându-i să se supravegheze unii pe alții.

[2] Prețuindu-l pentru meritele sale incontestabile, mă întreb, totuși, cum de a fost ales „membru de onoare” al Academiei Române în anul 1867, la un an după înscăunarea ca Domn al României (titlu pe care îl purta țara încă din anul 1862) și când avea doar 28 de ani? Vârstă la care, de altfel, în anul 1921, a devenit membru de onoare și Regele Carol al II-lea. Și faptul că acesta din urmă a fost păstrat pe lista academicienilor de onoare, confirmă, cred, faptul că Regele Carol al II-lea a fost un rege bun.

[3] România încheiase în anul 1883 un tratat secret cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia, care luase naștere în anul 1882 și care avea ca scop izolarea Franței), tratat a cărui existență a fost făcută publică de Regele Carol I în anul 1914, când s-a pus problema intrării României în război și de partea cui ar fi trebuit să fie. Invocând tratatul, Regele Carol I a refuzat să intre în război împotriva Germaniei, așa cum cerea majoritatea în România.

[4] Dacă Max Brod, legatarul universal a lui Franz Kafka ar fi respectat voința prietenului său (aceea de a-i arde toate scrisorile, jurnalele, desenele și manuscrisele fără să le citească), celebrul său roman „Procesul” nu ar fi fost niciodată publicat

[5] „Niciodată nu te făcea să zâmbești. Ori râdeai până îți da lacrimile, ori deloc: tot așa cu tristețea. Caragiale te împietrea cu durerea făcându-te să cugeți”, spunea criticul Octav Minar despre el. Octav Minar, pe numele adevărat Octav Popovici (1886-1965), istoric literar, prozator, dramaturg, profesor, avocat. Figură contestată și controversată a literaturii române (unele lucrări sunt suspectate de lipsă de autenticitate), a descoperit și publicat numeroase documente literare pe care se spune că uneori le-a completat cu documente plăsmuite de el.

[6] Vasile Surcel, Mateiu Caragiale: bastardul obsedat de boierie, în Curentul din 28.02.2016, https://www.curentul.info/special/mateiu-caragiale-bastardul-obsedat-de-boierie/

[7] În lucrarea „Comediile domnului Caragiale”. După 15 ani, Caragiale și-a făcut mea culpa, iar Maiorescu a reluat legăturile literare cu dramaturgul, dar nu și pe cele personale.

[8] Titu Maiorescu, ministru al instrucțiunii publice fiind și prețuindu-l mult, l-a numit pe I. L. Caragiale, în vârstă de 36 de ani atunci, director al Teatrului Național, dar nu a fost singura dată când l-a ajutat în carieră pe dramaturg.

[9] https://adevarul.ro/locale/alexandria/iubirile-caragiale-reusit-dramaturgul-puna-coarne-eminescu-constantin-nottara-1_587f5b305ab6550cb88b34c4/index.html

[10] Se semna încă de la vârsta de 22 de ani: „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey”.

[11] Vasile Cercel, op. cit.

[12] Caion s-a făcut cunoscut în epocă prin mai multe fapte de plagiat și falsuri. A publicat într-un ziar din capitală o nuvelă pretins tradusă din Ibsen, apoi, într-un alt ziar, a publicat o nuvelă ce s-a dovedit a fi plagiată după Guy de Maupassant. Și tot în anul 1901, Caion a publicat în „Noua Revistă Română” o notă referitoare la un pretins război a lui Mircea cel Bătrân din anul 1399 (neconsemnat de nici un document istoric), întemeindu-și argumentația pe un document plăsmuit și atribuit de falsificator Papei Bonifaciu XI (au existat doar 9 papi cu numele de Bonifaciu, iar în anul 1399 Papă era Bonifaciu IX).

[13] Spune Monica Andrei în articolul „Procesul Caragiale – Caion, de la duel literar la acuze de plagiat” publicat în Ziarul Metropolis din 8.06.2015, disponibil pe https://www.ziarulmetropolis.ro/procesul-caragiale-caion-de-la-duel-literar-la-acuze-de-plagiat/. Totuși, starea materială a lui Macedonski nu era una strălucită, el având perioada în care chiar și procurarea hranei îi era sarcină grea.

[14] Ibidem

[15] În anul 1883 (când Eminescu s-a îmbolnăvit), Macedonski a scris o epigramă infamă: „Un X… pretins poet-acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum… / L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul lui n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc”.

[16] Paul Ștefănescu, Scriitori în fața justiției, Editura Saeculum Vizual, București, 2005, p. 170.

[17] Monica Andrei, op. cit.

[18] Fiica sa, Ecaterina (Logadi) Caragiale a spus în memoriile ei că uneori nu avea bani nici pentru pâine și că era silit să-și vândă cărți din bibliotecă. Adrian Dumitru https://evz.ro/caragiale-bani-mancare.html

[19] Ioniță Scipione Bădescu (1847-1904), scriitor, publicist, prieten a lui M. Eminescu pe care l-a admirat și l-a sprijinit material și spiritual.

[20] Dorin Stănescu, Averea lui I. L. Caragiale – moștenirea, salariul, drepturile de autor, articol disponibil pe https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/averea-lui-i-l-caragiale-mostenirea-salariul-drepturile-de-autor

[21] Ibidem

[22] Elisabeth Bouleanu, https://adevarul.ro/locale/alexandria/viata-caragiale-exil-scris-fabule-anonim-respins-sprijin-tara-vagonul-mortuar-trupul-scriitorului-s-a-ratacit-drum-tara-1_55cb2ea7f5eaafab2c776518/index.html

[23] Șt Cazimir, Amintiri despre Caragiale, Humanitas, 2013, pe https://books.google.ro/books?id=-AeLBAAAQBAJ&pg=PT27&dq=Andre+de+lorde+%C8%99i+Caragiale&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjw28z57d_mAhWDi8MKHZYiDKYQ6AEIKDAA#v=onepage&q=Andre%20de%20lorde%20%C8%99i%20Caragiale&f=false

[24] Între falșii moștenitori, a aflat Dorin Stănescu, autorul articolului (bine documentat) despre averea lui Caragiale citat mai sus, era și o oarecare Maria Tabay, fiică a unei slujnice a soților Cardini și în context amintim că „moștenitori” de acest fel au apărut ca ciupercile după ploaie în România postdecembristă.

[25] 25 de milioane de lei după Adrian Dumitru, dar suma pare exagerată. A se vedea Adrian Dumitru, Ce făcea I. L. Caragiale când nu avea bani de mâncare pentru copii? Viața dramaturgului povestită de fiica sa, articol publicat la data de 2 iulie 2019 și disponibil pe https://evz.ro/caragiale-bani-mancare.html

[26] Spune Ecaterina Logadi despre călătoria familiei Caragiale în Europa în anul 1904: „Aveam foarte puțin bagaj și nu posedam altă îmbrăcăminte decât ce aveam pe noi. Când o haină se învechea, ne cumpăra alta, iar cea veche era lăsată pe loc, «ca să nu se complice existența». Batistele întrebuințate le arunca pe geam din mersul trenului. Zicea că le trimite la spălătoreasă, spre dezolarea mamei, care era ordonată și chibzuită”. Ibidem.

[27] Elisabeth Bouleanu, op. cit.

[28] Al. Vlahuță a scris și el un fulminant poem-pamflet „1907”, publicat în Viața Românească din 1 mai 1907. Casa lui din Dragosloveni, în care de-a lungul vremii s-au adunat de-a lungul vremurilor mulți scriitori, între ei Caragiale, Delavrancea, Goga, Brătescu-Voinești, Iorga, Gherea, Galaction, a fost însă devastată de țăranii răsculați, ceea ce l-a făcut pe blândul și bunul Vlahuță să scrie: „Bieții oamenii – oare vor ști ei vr`odată ce-au stricat?

[29] Horia Dumitrescu, Muzeul memorial „Alexandru Vlahuță” din Dragosloveni, https://www.google.com/search?q=m%C4%83su%C8%9Ba+lui+vlahu%C8%9B%C4%83&oq=m%C4%83su%C8%9Ba+lui+vlahu%C8%9B%C4%83&aqs=chrome..69i57.6001j0j8&sourceid=chrome&ie=UTF-8

[30]Ion Vartic, Cioran naiv și sentimental, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Polirom, 2011, disponibilă pe https://books.google.ro/books?id=cEiTDwAAQBAJ&pg=PT136&lpg=PT136&dq=Andre+de+lorde+%C8%99i+Caragiale&source=bl&ots=E75qRWL8oE&sig=ACfU3U3MZV0UoDePbIHP78v4IcVAM7OskA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjktuas69_mAhWpl4sKHetrBOcQ6AEwAnoECAcQAQ#v=onepage&q=Andre%20de%20lorde%20%C8%99i%20Caragiale&f=false

[31] Reprodus în „Delictul literar. Imitație, copie, plagiat”, Antologie de Mircea Coloșenco, Editura Timpul, p. 147.

[32] Nu este singura de felul acesta, se susține chiar de către sculptori și istorici de artă, adică de unii care ar putea să demonstreze cu argumente științifice cum stau lucrurile în realitate, cu referire la o statuie a lui Mihai Viteazu. Conform acestora, celebra statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul, executată de sculptorul francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse ar fi, conform unor autori, o statuie a lui Jeanne d`Arc, căreia i s-a schimbat crucea din mână cu barda și capul cu cel al Domnului Român. Acest tip de mesaj prinde însă foarte ușor la public.

[33] George Damian, Minciuni de la National Geographic despre statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, 16 octombrie 2012, disponibil pe http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/10/minciuni-de-la-national-geographic-despre-statuia-lui-mihai-viteazul-din-bucuresti/ și http://wikimapia.org/1674857/ro/Fostul-monument-Vladimir-Ilici-Lenin-din-Bucure%C5%9Fti-1960-1990

[34] http://epochtimes-romania.com/news/caragiale-al-nostru-cel-de-toate-zilele—164381

[35] https://arhiva.romlit.ro/index.pl/caragiale_i_lenin

[36] Și-a susținut teza de doctorat în anul 1967 cu tema „Aspecte ale comicului la Caragiale” și este considerat cel mai bun „caragialelog”.

[37] Sunt autori care susțin că statuia lui Carol I, realizată de sârbul Ivan Mestrovic în anul 1939 (cu ocazia centenarului nașterii Regelui) ar fi fost îngropată și că până acum nu se cunoaște locul unde s-ar afla.

[38] Inițiatorul demolării ar fi fost preotul Sorin Grecu, stabilit ulterior în Londra, unde a lucrat mai întâi ca bodyguard la un club, apoi a ridicat o parohie românească: https://www.dailymotion.com/video/x3q0561. Statuia a fost demolată cu o automacara a întreprinderii al cărei angajat era de către Gheorghe Gavrilescu, un revoluționar brașovean, care s-a sinucis 4 ani mai târziu, dezamăgit de mersul lucrurilor în țara pe care o voia schimbată mai repede. https://adevarul.ro/news/eveniment/omul-l-a-dat-jos–lenin-1_50acaa7a7c42d5a66387f360/index.html

[39] Constantin Baraschi (1902-1966). Fiica lui, Yoana Baraschi este celebru designer în SUA. Este autorul „Monumentului ostașului sovietic eliberator” (dezvelit în anul 1946 în Piața Victoriei în prezența Regelui Mihai I, a statuilor lui V. Conta, T. Maiorescu, A. D. Xenopol, N. Bălcescu, G. Enescu, Kilometrul zero și a numeroase alte busturi și lucrări de artă monumentală, între care și Zodiacul blocului de pe Calea Dorobanților. Două statui ale acestuia au fost demolate, respectiv mutate de pe locul lor, una, în timpul vieții artistului și alta, după 1989. Prima, este statuia Modurei (o femeie care ar fi dat apă Regelui Carol al II-lea când acesta a revenit în țară pentru a-și relua tronul și a aterizat în comuna Vadul Crișului din Bihor) și care, amplasată în Parcul Herăstrău, a trebuit să facă loc unei statui a lui Stalin, cea de a doua este statuia Dr. Petru Groza, dezvelită la Deva la data de 7 decembrie 1962, demolată în anul 1990 și apoi reamplasat, în anul 2007, în municipiul Deva. Profesorul Raoul Șerban (care m-a onorat cu prietenia sa în ultimii ani ai vieții sale, în care am avut șansa să-l întâlnesc) i-a dedicat una dintre cărțile sale întitulate chiar „Constantin Baraschi”.

[40]Cred că „favoarea” i se trăgea de la valoare, pentru că altfel, C. Baraschi participase în anul 1936, la concursuri pentru realizarea unor monumente dedicate regilor Carol I și Ferdinand (pierzând însă fața lui Oscar Han, care și el a pierdut în final în fața lui Ivan Metrovic, care a folosit, totuși, unul dintre proiectele lui Baraschi), or astfel de „participări” nu puteau fi pe placul noilor autorități.

[41] Boris Caragea (1906-1982), elev a lui F. Storck, O. Han, D. Paciurea, a fost artistul plastic al Casei Regale. După comunizare a devenit, crezând sincer în ideologia comunistă, a devenit sculptor oficial al satului comunist, și-a distrus operele realizate anterior (a exercitat dreptul de retractare, am spune în termenii legilor în vigoare) în care a deținut funcții conforme cu pregătirea sa (președinte al Consiliului Artelor plastice), membru corespondent al Academiei Române, „Maestru emerit”, „Artist al Poporului”. A se vedea Sînziana Ionescu, Viața controversatului Boris Caragea, sculptorul care și-a distrus capodoperele pentru privilegiile comunismului din 7 ianuarie 2016, disponibil pe: https://www.google.com/search?q=S%C3%AEnziana+Ionescu+viata+controversatului&tbm=isch&source=univ&sa=X&ved=2ahUKEwiozbG0mdjmAhXto4sKHUMxB8IQsAR6BAgJEAE&biw=780&bih=706

[42] Ștefan Cazimir, Caragiale și Lenin, https://arhiva.romlit.ro/index.pl/caragiale_i_lenin

[43] Maria Rosetti, pe numele ei de fată Mary Grant (1819-1893), scoțiană, fiică a diplomatului scoțian Edward Effingham Grant, stabilit în România, căsătorită cu Constantin A. Rosetti (cu care a avut 8 copii), a fost prima femeie ziarist din România.

[44] Paul Vasilescu (1936-2012), sculptor, elev a lui Boris Caragea.

[45] https://www.wikiwand.com/ro/Statuia_lui_I._L._Caragiale_din_Bucure%C8%99ti

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Notice: ob_end_flush(): failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/vroseu/public_html/blog/wp-includes/functions.php on line 4217