Lectură pentru cea mai frumoasă Sărbătoare

Universitari, oameni de afaceri transilvăneni și prefectura (ce mult înseamnă un prefect profesor universitar în fruntea unei instituții publice) au organizat la Cluj Napoca, la început de decembrie în acest an, o conferință dedicată unor probleme de actualitate în proprietatea intelectuală. Puse sub semnul certitudinii și al incertitudinilor. Au fost câteva ceasuri (prea puține) de încântare intelectuală, au mai fost câteva colinde (prea puține), a fost muzică de calitate în interpretarea a trei tineri și au fost bucate alese (prea multe și prea bune).

Sufletul evenimentului au fost, așa am văzut eu, Paul Popovici și Sergiu Golub. Primul, dăruit, neobosit și inimos în tot ce face pentru proprietatea intelectuală și nu numai. Al doilea, un boem deștept și plin de haz când începe a vorbi și care face fală românilor de peste Prut, din care se trage. Și cu care seamănă în știință și boemie un alt universitar clujean mult prețuit de mine, pe nume Kocsis Jozsef. Dar trebuie să spun că am asistat acolo la o „competiție” între vorbitori cum rar se întâmplă.

Am spus atunci la Cluj că ar fi tentantă și bine venită o cercetare a Bibliei sub aspectul problemelor, multe, foarte multe, de proprietate intelectuală pe care le ridică și le rezolvă și pe care le trecem cu vederea în analizele noastre. Nu-i însă vreme în lumea grăbită în care trăim de așa investigații. Sau … cine știe, poate cândva vom putea să ne adunăm o echipă cu care să facem această încercare.

De la Cluj Napoca, în drum prin București, maestrul Dorel Vișan ne reamintește că Isus este contemporanul nostru în fiecare an de Sărbătoarea Nașterii (și de aceea a Învierii)

Într-un interviu (gen literar spectaculos în rezultat, atunci când partenerii sunt deștepți și originali și știu să se pună în valoare unul pe altul spre a oferi publicului o operă colectivă valoroasă, iar televiziunea națională are și realizatori cu școală, cu multă știință și pricepere, care știu să-și aleagă interlocutorii și subiectele, știu cum și cât să vorbească ei și cât invitații lor) din 22 decembrie 2018 acordat Danielei Zeca Buzura și difuzat de Televiziunea Română, actorul și poetul Dorel Vișan, care nu seamănă cu nimeni (Cahiers du Cinema l-a asemuit, după rolul său din „Senatorul melcilor” cu Charles Napier, făcând o nedreptate ambilor actori, pentru că și unul și altul sunt originali, iar Dorel Vișan nu copiază pe nimeni; este el însuși de fiecare dată și este uimitor în fiecare rol și nu cred că a făcut vreodată altfel Charles Napier), înainte de a rosti unul din Psalmii săi, ne-a dat o lecție scurtă și densă de proprietate intelectuală în materie de idei. Dar a vorbit și despre credință, despre taine și despre sărbători. În felul său de știutor de multe lucruri, de om care a trăit experiențe unice și auto-salvatoare, de înțelept, de om dăruit de Dumnezeu cu multă și bună minte, cu știința stăpânirii cuvintelor și arta de a le alătura în felul său inimitabil. A mai  vorbit molcom, cu zâmbet amar și cu tristețe despre rele (eșecul referendumului despre familie este uriaș, este începutul pierderii credinței străbune, a spus domnia sa, pe bună dreptate), cu optimism și neostenită dragoste de neam și de țară în fiece cuvânt al său despre români în întregul lor și-n cuvinte de plumb despre ignoranță și nepregătire și despre oamenii nepregătiți: „nu suntem pregătiți pentru nimic. De aia suntem așa nimuruci!”. Cuvântul „nimuruc” are mai multe înțelesuri, dar cele mai populare la noi în Transilvania sunt acelea de bicisnic, de neputincios, de om de nimic, de om neînstare de a face ceva ca lumea.

Înțelegerea realității și a lui Dumnezeu, spune Dorel Vișan, nu are logică. Credința în realitate și în Dumnezeu nu are logică. Totul e taină. Taina trebuie să o simți și să nu lucrezi prea mult pentru ea pentru că te vei încurca. Omul zilelor noastre omoară taina și fără taină nu e nimic.  Dumnezeu, spune același Dorel Vișan, este energie. La fel și omul, este ființă spirituală și este energie, de aici asemănarea noastră cu Dumnezeu și obligația relației noastre cu Dumnezeu. Asta a făcut Isus, din care noi am făcut idol, deși El trebuie să fie doar un Ideal. De aceea, Crăciunul și Paștele, zice actorul poet, sunt sărbători cosmice. Sărbători care ni-L fac pe Isus contemporan! Să ne bucurăm împreună de nașterea Lui!

Am preluat și redat ce am înțeles eu din interviul maestrului Dorel Vișan. Și n-am pus între ghilimele spusele sale pentru că nu-i loc între o pereche de virgule duble pentru ton, pentru nuanțele pe care cuvintele le au doar în rostire, pentru dulceața, amărăciunea, durerea, tristețea, disperarea și speranța pe care vorbele le transmit numai împreună cu ochii și corpul vorbitorului. Scrise, cuvintele își pierd din putere, din farmec, din mesajul celui care le-a vorbit spre a fi auzite, nu citite.

Crăciunul este un cuvânt dac?

Crăciun este un cuvânt cu o etimologie controversată: calatio, creatio, carnationem, creatio din latină, hristuyena din greacă (însemnând nașterea lui Isus), korociun din slavă sau kraciun din slovacă (ce ar desemna sărbătoarea solstițiului de iarnă) care s-a substituit celei de „Sărbătoarea Nașterii lui Isus”. Mie îmi place însă cel mai mult teza care atribuie Crăciunului etimologie daco-tracă și care ar fi legată, după unii autori, de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă, iar după alții, de nașterea unui personaj fabulos în istoria noastră: zeul, marele preot, legiuitorul și înțeleptul Zamolxis al dacilor cei viteji și drepți, cel a cărui viață și operă sunt consemnate și comentate de Herodot, Strabon, Iordanes, Platon, Clement din Alexandria, Porphyr, Diodor din Sicilia și am amintit doar o parte a celor care au lăsat mărturie despre el în vechime. Adaug aici pe Lucian Blaga care a fost fascinat de daci și de Zamolxis, scriind poezie, piese de teatru, studii filozofice despre ei/el și nedreptățesc neamintindu-i pe mulți alții care au făcut același lucru spre a ne dezvălui părți mai mari sau mai mici din Zamolxis.

Mă opresc totuși la Valeriu Dulgheru, român din stânga Prutului, autorul unui articol publicat în Revista ART-EMIS Anul IX, Nr. 97 (886) din  23 decembrie 2018, care ne spune că doar la români s-a păstrat ziua de naștere a lui Isus cu denumirea de Crăciun. Aceasta, spune domnul Dulgheru, are o semnificație deosebită, pentru că la data de 25 decembrie anul 560 înainte de Hristos, s-ar fi născut Zamolxis[1], din părinți Crăciun și Vetra (sau Vatra), bucuria acestei nașteri dând tatălui ocazia de a împărți cadouri copiilor din comunitatea sa, obicei care s-a păstrat până în zilele noastre. A meritat să fie sărbătorit astfel, având în vedere ce a devenit copilul atunci născut: întemeietor de religie și el, o religie monoteistă, asemănătoare celei creștine și care a făcut posibilă creștinarea cu multă ușurință a dacilor în raport cu oricare alt popor. Și mai putem face o legătură: cam la data nașterii lui Zamolxis a fost prevestit timpul apariției și Nașterii lui Isus.

Data Nașterii lui Isus nu este mai puțin controversată. Unii spun și argumentează că nu ar fi data de 25 decembrie, dar convingerea noastră că Nașterea a avut loc la această dată, iar nu la alta, este veche, este de nezdruncinat și trebuie să rămână așa. Face parte din tainele pe care nu trebuie să le cercetăm (Dorel Vișan spune așa și sunt de acord cu domnia sa), spre a nu încurca lucrurile, lumina, bucuria, candoarea acestei sărbători. Papa Iulian I este primul care, în anul 320, a indicat oficial această dată ca fiind aceea a Nașterii lui Isus, urmat de Împăratul Constantin cel Mare care ar fi vrut să înlocuiască o sărbătoare păgână cu aceea a Nașterii. Există și o primă atestare a sărbătoririi Nașterii lui Isus la Roma, în anul 336, când Constantin cel Mare era împărat unic al Imperiului Roman, dar se pare că au trebuit mulți ani până la generalizarea acestei sărbători în lumea creștină. Tot din secolul al IV-lea colindăm (obicei interzis de Oliver Cromwell în vremea când era Lord Protector al Angliei), iar de prin secolul al VII-lea bradul începe să fie folosit de călugări pentru că întruchipa, prin forma sa triunghiulară, Sfânta Treime.

Cât despre Moș Crăciun, mie îmi place să cred că este părintele lui Zamolxis. Dar asta credem noi (sau o parte din noi) românii și este bine să credem astfel. Alții spun însă că ar fi fost stăpânul gospodăriei care a refuzat să o primească pe Maria spre a naște și care ar fi tăiat mâinile soției sale (Crăciunița) pentru că a moșit Nașterea, ulterior, căinindu-se și în semn de bucurie că mâinile i-au fost refăcute de Maria Mama, a început să împartă daruri copiilor.

Adevărul despre darurile făcute copilului Isus și un strop de proprietate intelectuală

Dacă numele Sărbătorii Nașterii și a datei Nașterii sunt controversate, și chiar dacă între evangheliști numai Matei amintește întâmplarea, Sfinții Părinți sunt cu toții de acord că Isus a primit la naștere daruri cu semnificație aparte de la cei trei Magi: Baltazar, Melchior și Gaspar. Personaje importante (demnitari înalți sau regi) în locurile natale (Arabia, Persia și India, dar cel mai probabil, perși, pentru că în Persia par a fi înmormântați), Magii, îndrumați de steaua de la Răsărit, au plecat în căutarea celui ce avea să se Nască pentru a i se închina ca unui Împărat, ca unui slujitor al Templului și unui venit pentru a se jertfi pentru oameni, l-au găsit și i-au dăruit aur, smirnă și tămâie.

Mirul este un parfum, iar parfumurile îi plac și lui Dumnezeu, nu poate fi îndoială (și vom vedea că îi plăcea și lui Isus, dar folosirea parfumului de către Maria, sora lui Lazăr, pentru a-L cinsti pe Isus are legătură cu alt episod din viața Lui). Altfel n-ar fi umplut pământul de plante frumos mirositoare și cu flori colorate cum omul nu poate face, dar și cu bdeliu sau bdelion, o rășină folosită pentru a face parfumuri. Nu ar fi dată lui Moise rețeta după care să facă „mir înmiresmat după meșteșugul făcătorilor de arome; acesta va fi untdelemn pentru ungere sfântă (…) cu el vei unge cortul mărturiei și chivotul mărturiei și jertfelnicul arderii, pe Aaron și fiii săi (…) ca să-mi slujească Mie ca preoți” iar „trup omenesc nu va fi uns cu el, și nici nu veți face ceva asemănător felului în care a fost el alcătuit (…) acela care va face ceva asemănător, sau acela care va da din el cui nu trebuie să-i dea, stârpit va fi din neamul său[2].

Parfumul trebuia făcut din smirnă aleasă (în valoare de 500 de sicli), scorțișoară binemirositoare (de 250 de sicli), trestie binemirositoare (de 250 de sicli), casie (de 500 de sicli, casia fiind, se pare, caprifoiul, dar numele este folosit și pentru scorțișoară) și un hin (unitate de măsură a lichidului egală cu 5,7 litri) de untdelemn de măsline, cantitățile fiind exprimate prin valoarea lor pe piață [de unde se trag mai multe concluzii: 1) produsele erau valoroase și făceau obiectul unui comerț intens; 2) era suficientă indicarea prețului pentru a se determina cantitatea, ceea ce înseamnă că prețurile erau fixe și bine cunoscute și 3) moneda era stabilă].

Produsul nu putea fi decât unul cu consistență uleioasă, iar destinația lui era aceea a ungerii lui Aaron (fratele lui Moise și preot) și al fiilor săi (preoți, de asemenea) și a arderii pe Altarul Tămâierii, așezat întru Cort (templu) construit după un „proiect de arhitectură” transmis de Dumnezeu aceluiași Moise și pe care urmându-l, așa cum este descris în Vechiul Testament, orice constructor l-ar putea face și azi. Meșteșugul facerii aromelor era însă cunoscut demult și acceptat ca fiind conform cu regulile lăsate oamenilor, altfel Dumnezeu nu s-ar fi referit la el, desigur.

Afirmația care se face uneori în sensul că Dumnezeu și Biblia ar fi oprit pe oameni de la folosirea oricărui parfum este, cred eu, contrară adevărului Biblic[3]. Cum am arătat deja, Dumnezeu a cerut lui Moise să facă „mir înmiresmat după meșteșugul făcătorilor de arome”, adică, după un meșteșug care, dacă ar fi fost contrar vrerii (voinței) lui Dumnezeu nu ar fi fost cu siguranță recomandat pentru mirul sfânt. Iar Noul Testament, ne spune că Isus copilul însuși a primit la naștere de la cei Trei Magi (Melchior, Baltazar și Gaspar), aur, smirnă și tămâie, ultimele două fiind materii prime folosite și azi pentru fabricarea de parfumuri.

Darnicii Magi s-au întors la treburile lor și nu se știe prea bine ce au făcut ei după Nașterea lui Isus. Dar Biserica Creștină îi cinstește pentru gestul lor de atunci și îi amintește de fiecare Sărbătoare a Nașterii.

Tradiția spune că moaștele acestora ar fi fost descoperite de împărăteasa Elena (mama lui Constantin) în cursul pelerinajului ei în Țara Sfântă. Ea ar fi adus moaștele celor trei Magi la Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, de unde ar fi fost duse de cruciați la Milano și apoi la Koln, în anul 1164[4]. În Koln, oraș care are o lungă istorie cu parfum și care și-a datorat faima și bogăția o lungă perioadă de timp producției de parfumuri (de aici cuvintele odicolon, care este o marcă degenerată – Eau de Cologne[5] – și colonie, ambele folosite pentru a desemna parfumuri) s-a construit un Dom (al doilea ca înălțime din Germania) special pentru a adăposti moaștele lui Baltazar, Gaspar și Melchior.

Celebrul Marco Polo (care a început călătoria sa lungă spre China împreună cu tatăl și unchiul său) povestește că prin anii lui 1270 el ar fi văzut în cetatea Saba (la sud de Teheran), trei morminte alăturate, mari și frumoase, în care sunt înmormântați cei trei Magi: Baltazar, Melchior și Gaspar. „Trupurile lor sunt încă neputrezite, cu părul și bărbile întregi” a spus călătorul în lucrarea sa dictată scriitorului Rusticello, în anul 1298, în timp ce se aflau împreună în detenție și publicată sub titlul „Il milione”, cu un succes uriaș.

Și atunci?

Nu cred că este aici vreun conflict între credință și știință. Oriunde ar fi, cei trei Magi și-au lăsat urma adâncă în istoria creștinătății. Și constat din nou că tradiția este mai frumoasă decât adevărul. A lui Marco Polo, de această dată și pe care nu știm dacă și cât preț putem pune, dar nu-i loc să dezvolt aici și acum. Am amintit ca să se știe că sunt îndoieli în ce-l privește pe celebrul călător și călătoria sa, între altele și pentru că el nu vorbește nimic în lucrarea sa nici despre tiparul pe care chinezii îl foloseau demult și nici despre zidul chinezesc[6]. Adică, de niște realizări care nu puteau fi ignorate de nimeni.

[1] Se potrivește această dată cu perioada în care a trăit Pitagora (580 î.Hr. – 495 î.Hr.) al cărui sclav se afirmă că ar fi fost Zamolxis. Dar Herodot susține și că Zamolxis ar fi trăit cu mult înaintea lui Pitagora.

[2] Exodul, Cap. 30, Altarul tămâierii, 30.23 – 30.38.

[3] Contrazic (și nu-i bine, desigur) aici pe Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) care spune că „nu trebuie să miroși a parfum, ci a virtute! Nimic nu-i mai necurat decât un suflet care are un trup ce miroase a parfum. Parfumatul trupului și al hainelor este semnul duhorii lăuntrice și al necurăției. Când diavolul se năpustește ca să strice sufletul și să-l moleșească, atunci întipărește și în trup, cu ajutorul parfumurilor, murdăria stricăciunii lui” (Omilii la săracul Lazăr), dar cred că și sfinții pot greși. Or, poate greșesc eu judecând ce spune Sfântul, care pare a accepta, totuși, folosirea parfumurilor naturale, slabe, pentru înlăturarea mirosurilor neplăcute, interdicția lui privind doar „ostașii duhovnicești”, adică pe preoți. Cum am văzut însă, Dumnezeu a dat acestora (preoților săi) un parfum numai pentru ei.

[4] La vremea aceea comerțul cu sacramente false reușise să neliniștească și Biserica și combaterea fenomenului a fost una din cauzele apariției Inchiziției.

[5] Cologne este numele franțuzesc al Koln-ului.

[6] Trei lucrări scrise în anii ‘90 ai secolului trecut (prima, scrisă de germanul Herbert Frank în anul 1994, a doua, de britanica Frances Wood în anul 1995 și a treia o Enciclopedie a descoperirilor și explorărilor scrisă de austriacul Dietmar Henze în anii 1997-1999) consideră lucrarea atribuită lui Marco Polo o înșelătorie.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Notice: ob_end_flush(): failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/vroseu/public_html/blog/wp-includes/functions.php on line 4212