Fiscalizarea drepturilor de autor

Creațiile intelectuale și impozitele au darul (primele) și viciul (cele din urmă) de a fi pretutindeni. Creațiile intelectuale sunt surse de venit pentru titularii de drepturi, iar veniturile realizate din valorificarea lor sunt, cu unele excepții, impozitate peste tot într-un regim de favoare. În unele țări facilitățile acordate sunt atât de atractive încât cei mai importanți creatori și-au stabilit sediile în aceste „paradisuri fiscale intelectuale”.

Oricât de controversat este Thomas Malthus[1] pentru ideile și teoriile sale și în special pentru aceea conform căreia sărăcia, foametea, bolile, epidemiile, schimbările climatice, calamitățile și războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire deoarece asigură echilibrul între numărul populației și cantitatea mijloacelor de subzistență, trebuie să admitem că el are dreptate atunci când spune, optimist, că atunci când se naște un om „Dumnezeu trimite nu numai o gură în plus care trebuie hrănită, ci și o pereche de brațe care vor lucra”. Și cred că îi putem ierta cinismul unora dintre teoriile sale în schimbul solicitării pline de realism pe care a făcut-o, aceea ca „în locul legilor sărăciei să se adopte măsuri pentru educația celor săraci”. O sugestie care, atunci când a fost făcută, era conformă cu spiritul Statutului Reginei Anna din 1709 al cărei scop declarat era acela de a încuraja învățătura și pe cei care făceau educație, iar aceasta nu doar în folosul celor neștiutori, ci și în folosul țării. Ce au făcut britanicii prin secolele XVII-XVIII în materie de proprietate intelectuală și prin legile pe care le-au adoptat de-a lungul vremurilor spre a-i învăța pe supuși cu munca, iar la nevoie, a-i obliga să muncească și ce a spus Malthus este un bun și de actualitate îndemn pentru politicienii noștri și pentru acea parte a populației care refuză școala și munca. Și care ar trebui să fie educată pentru a munci, iar nu spre a sta la coada ajutoarelor sociale, învățată să aibă inițiativă, încurajată și ajutată să întreprindă atunci când are dorința de a o face, determinată să producă bunuri și valoare adăugată. De ce la ei s-a putut și la noi nu?

Mulți profesori de drept civil își încep primul curs adresând studenților întrebarea: ce ați văzut pe stradă venind spre facultate? Oameni și bunuri se grăbesc cei mai mulți să răspundă, întru satisfacția celor pentru care nu există altceva în drept decât dreptul civil pur. Cei mai atenți vor spune, desigur, că văd în jurul lor creații a lui Dumnezeu și creații ale oamenilor! Dintre aceștia, unii vor continua spunând: bunuri materiale și bunuri intelectuale. Și poate că unii vor spune că toate acestea sunt „bunuri”, în sensul art. 1 a Primului protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului și, mergând mai departe, vor adăuga că asupra tuturor exercităm un soi de stăpânire la care, dacă ne uităm bine, constatăm că suntem părtași cu statul, iar nu de capul nostru. Că dreptul de proprietate asupra bunurilor și/sau dreptul exclusiv asupra creațiilor intelectuale nu sunt atât de exclusive și de opozabile tuturor pe cât ne dorim, ne imaginăm, ori afirmăm, de vreme ce statului i se cuvine o „porțiune” din averea și veniturile noastre. Inclusiv a celor realizate ca urmare a desfășurării unei activități de creație intelectuală. Împărțim dintotdeauna averea și veniturile noastre cu statul și ni se pare firesc să o facem. Este adevărat că dacă nu am face-o, dacă ne-am răzvrăti împotriva acestui drept regalian al statului, am afla repede cât de amar este gustul acestei nesupuneri a noastre și cât de „opozabil” statului este dreptul nostru asupra a ceea ce am dobândit în proprietate ori asupra a ceea ce am creat prin activitate intelectuală. Am vedea cât de indiscutabil este dreptul regalian al statului în a-și primi partea și cât de gravă este, și nu doar în ochii statului, fapta de a nu da acestuia ceea ce este demult și definitiv admis că i se cuvine. De ce oare?

Ne pare că Ecleziastul are răspuns la toate întrebările. Și noi nu găsim cusur nici unuia. Suntem cu toții de acord că Statul și Fiscul sunt de nedespărțit (ori sunt chiar unul singur), că oamenii nu pot trăi decât în comunități organizate, că viețuirea împreună presupune cheltuieli care să acopere nevoile comune și că pentru aceasta este nevoie de participarea tuturor la susținerea cheltuielilor publice, inclusiv a creatorilor care realizează venituri din valorificarea creațiilor lor intelectuale. Suntem de acord cu principiile obligativității, universalității și egalității în materie de impozite pentru că nu se poate trăi altfel în comun și pentru că așa este moral și echitabil. Suntem, neîndoios, conștienți de faptul că progresul omenirii se datorează activității celor dotați cu putere creatoare și că viitorul nostru depinde de ce și de cât vom crea. Adică de creatori.

Suntem rezervați în privința facilităților fiscale care încalcă principiile obligativității și universalității impozitelor și al egalității oamenilor (contribuabililor) în fața impozitelor. Sunt împotriva asistenței sociale pentru toți cei care pot munci și nu o fac pentru că ajutorarea acestora are efecte perverse. Este această asistență cauza lenei[2], a refuzului de a muncii și a mizeriei pentru cei care pot munci și nu o fac și motiv de descurajare a celor care muncesc. Nu credeți că la asta s-a referit Ecleziastul (2.21) când a spus: „căci un om care a pus în lucrul lui înțelepciune și știință și a avut izbândă, îl împarte cu cel care n-a lucrat. Și aceasta este deșertăciune și un rău nespus de mare”? Sau este depășită Cartea cărților?

Albert Einstein, poate cel mai mare creator din toate timpurile, considerat de comunitatea științifică internațională „om al secolului XX”, este un nume asociat cu geniul. Laureatul Premiului Nobel pentru fizică în anul 1921, omul care a uimit lumea cu teoriile, cu descoperirile, lucrările sale științifice și aplicațiile inventive ale acestora[3], omul care găsea mereu lumină acolo unde pentru mulți era doar adâncă beznă, a spus însă că „cel mai greu de înțeles lucru din lume este impozitul pe venit”! Iar în fața unei declarații fiscale a afirmat că „este prea dificil pentru un matematician (să o completeze). Am nevoie de un filozof”. Și dacă pentru Einstein era greu de înțeles, atunci cine să mai înțeleagă ce-i cu impozitele noastre cele de toate zilele?

Nu toți oamenii pot crea, desigur, și nu toți cei care au pretenția că o fac sunt cu adevărat creatori, viața demonstrând că plagiatul nu este numai o foarte rușinoasă și veche îndeletnicire, o faptă care nu se uită, nu se iartă și nu se prescrie, ci și una aducătoare de profit (aceasta ar putea fi una dintre ipotezele în care legiuitorul a înțeles să dispună impozitarea veniturilor ilicite, asupra căreia voi reveni)! Dar cu excepțiile justificate de boală, handicap sau vârstă, toți cei în putere ar trebui să muncească potrivit priceperii, iar cei lipsiți de cunoștințe, ajutați să le dobândească, pentru aceasta fiind nevoie însă de un sistem de educație performant în care autorii de opere, creatorii din toate domeniile și dascălii sunt cei mai importanți contributori.

Istoria comparată și statisticile cu cifrele lor seci dar convingătoare, ne arată unde au ajuns statele care au înțeles acest adevăr simplu. La scurtă vreme după ce Anglia a devenit Regatul Unit (1707), în anul 1709, Parlamentele unite ale Angliei și Scoției au adoptat prima lege modernă a dreptului de autor al cărei titlu era: An Act for the Encouragement of Learning, by vesting the Copies of Printed Books in the Authors or purchasers of such Copies, during the Times therein mentioned, adică „O lege pentru încurajarea învățării prin oferirea de drepturi autorilor sau cumpărăturilor de copii ale cărților tipărite pentru perioada menționată aici (în lege, n. a.)”, în engleză. Ulterior titlul legii a fost modificat și redus la „Legea pentru încurajarea oamenilor învățați să compună și să scrie cărți utile” sau „Legea pentru încurajarea învățăturii”, care este însă și mai bine cunoscută în lucrările de specialitate ca „Statutul Reginei Anna”. Scopul legii rezultă din chiar titlul ei: încurajarea activității de creație ca una care este folositoare învățării. În sistemul de copyright utilitatea creațiilor noi și originale este adevăratul motiv al protecției operelor și aici este deosebirea fundamentală între acest sistem de protecție și cel al Convenției de la Berna, în centrul căruia este creatorul și personalitatea lui. Și chiar dacă noi suntem atașați afectiv de sistemul de protecție european al dreptului de autor (al Convenției de la Berna), trebuie să admitem că sistemul de copyright și-a dovedit eficiența de vreme ce în statele care îl practică activitatea de creație este la cote mai înalte decât în Europa, infirmând categoric și ideea, conform căreia creatorul (artistul) sătul nu poate crea, idee care are o istorie îndelungată în Europa.

Jaful a fost primul impozit. Beneficiarii impozitului-jaf, spune Mancur Olson[4] nu erau la începuturi decât o bandă de tâlhari rătăcitori care, cu timpul s-au statornicit și au început, cu armele în mâini și mai apoi cu vorbele care au devenit ele însele o forță (biserica a avut rolul și interesul ei), să-și aroge rolul de protectori ai celor pe care îi supuneau cu forța, spre a dobândi legitimitate pentru acțiunile lor, apoi să se organizeze, să instituie reguli (una dintre primele fiind repetitivitatea prestației, alta, pedepsirea severă a celui care refuza sarcina impusă), să instituționalizeze birul și aparatul coercitiv. Iar birnicii au avut, în cele din urmă, motive să-i aleagă pe aceștia din urmă ca stăpâni și să li se supună, chiar dacă au făcut-o scrâșnind din dinți, întrucât comportamentul lor, afară de faptul că le oferea siguranța vieții și avutului, era și de natură să încurajeze, totuși, dezvoltarea economică. Impozitul s-a născut din și prin violență și este consecința unui raport de supușenie, dar nu puțini sunt aceia care oferă alte justificări dreptului de impunere. Este, prin urmare, firesc ca între Stat/Fisc și particulari relațiile să nu fie tocmai cordiale.

Particularii, neputându-se sustrage cu totul de la plata impozitelor, vor să dea statului cât mai puțin (inclusiv creatorii, autorii de opere ale spiritului fac asta), iar statul vrea să ia de la toți cât mai mult! Particularii sunt văzuți de stat ca evazioniști și nu toți sunt, pentru că nicăieri, afară de noi, optimizarea fiscală nu este evaziune, dar mulți dintre avocații statului[5] nostru și nu puțini judecători (din păcate), sunt hotărâți să stârpească materia impozabilă de sorginte românească spre a face loc celor care urmează să ia locul capitaliștilor români (incapabili să se organizeze și să devină nu doar o voce care să fie ascultată, ci și o forță de luat în seamă) și apoi să-și expatrieze veniturile pe alte meleaguri, neîntrebându-se din ce vor fi plătiți în viitorul pregătit de ei fără discernământ pentru „binele” pe care îl fac țării acum. Iar țara nu-i poate dezbrăca de robă pe cei nedrepți, pentru că inamovibilitatea judecătorilor este un statut banal în raport cu statutul special pe care îl au avocații statului în România. Statul, pe de altă parte, a fost văzut dintotdeauna de contribuabili (de o parte a acestora) ca fiind cel mai mare jefuitor! Și așa se poartă și azi. Ne spune la fel Biblia (vom reveni) dar și Lysander Spooner[6], un creator de geniu, care a învins Statele Unite ale Americii în două procese faimoase și ale cărui lucrări despre neconstituționalitatea sclaviei au oferit argumente solide pentru abolirea acesteia.

Cercetând ponderea veniturilor fiscale din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în totalul veniturilor bugetare ale României din ultimii ani, așa cum sunt ele evidențiate în legile bugetare anuale, primele cuvinte rostite au fost: nu se poate! Nu poate fi adevărat! Nu putem fi atât de jos! De aceea întreb: Știți oare stimați politicienii trimiși de noi (în mod greșit oare?) acolo unde vă aflați și decideți în numele nostru, care este ponderea activelor de tipul creațiilor intelectuale în societățile performante și în statele dezvoltate? Dacă știți, de ce nu o încurajați și nu susțineți activitatea de creație și de cercetare dezvoltare, așa cum se întâmplă în acele țări? Știți domnilor politicieni că suntem în Uniunea Europeană țara cu cel mai mic nivel de inovare? Dacă știți, de ce nu faceți nimic ca să îndreptați lucrurile? Știți că o țară cu o atât de bogată tradiție culinară are doar patru indicații geografice protejate la nivel european? Știți că este mai greu să scrii o carte științifică valoroasă decât să realizezi un program pentru calculator? Dacă știți, de ce doar creatorii de programe sunt scutiți de plata impozitului pe venit? Lista întrebărilor noastre este însă lungă. Acum încheiem cu: știți că OSIM și ORDA agonizează din nebăgarea voastră de seamă? Știți cât de incoerentă, de inadecvată la interesele țării și de demodată (ca să fim politicoși) este legislația română a proprietății intelectuale?

Continuarea articolului o veți putea găsi în numărul al doilea al Revistei Române de Dreptul Proprietății Intelectuale.

[1] Thomas Robert Malthus (1766-1834), cleric și economist britanic, autor al unei teorii care îi poartă numele (malthusianism), conform căreia populația crește în progresie geometrică în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică, perspectiva fiind dătătoare de fiori reci în lipsa măsurilor de control demografic. A fost încă din timpul vieții contestat, calomniat, demonizat de mulți, dar mulți, lucizi, l-au admirat. El este însă în actualitate, mulți fiind azi cei care recunosc valoarea teoriilor sale și care caută soluții pentru actuala stare de lucruri (care îl confirmă pe Malthus) plecând de la ideile sale. Lucrarea sa „Eseu asupra populației” a fost tradusă în limba română de Victor Vasiloiu și Elena Angelescu și publicată de Editura Științifică în anul 1992.

[2] După adoptarea în Anglia, în anul 1601, a „Legii sărăciei”, „trândăvia și ura de muncă s-au găsit încurajate”, după cum în Franța, înființarea de către stat, sub imperiul Constituției din 1848 și a ideilor lui Louis Blanc, a Atelierelor Naționale, în care munca era plătită de stat cu ziua și dura 10 ore, fără ca muncitorii să producă mai nimic a făcut ca numărul celor astfel plătiți să crească, de la 6.000 în martie 1848, la 150.000 în iunie 1848, s-a dovedit o idee falimentară pentru stat. Apud Nicolae Idieru, Studii de economie politică și finanțe, Editura Librăriei Carol Muller, 1895, p. 135 și urm.

[3] A. Einstein nu a fost inventator în sensul clasic al termenului, dar teoriile și descoperirile sale sunt surse inepuizabile de invenții valoroase. Între ele, rachetele, bomba atomică.

[4] Economistul american Mancur Lloyd Olson Jr. (1932-1998) în ultima sa lucrare, Power and Prosperity, dar și în alte studii ale sale, analizând efectele economice ale diferitelor tipuri de guvernare (anarhie, tiranie și democrație) distinge între bandiții rătăcitori (roving bandit) și cei statornici (stationary bandit), afirmând că este preferabil banditul statornic care, spre deosebire de cel rătăcitor, își corelează interesele cu cele ale populației și jefuiește în mod chibzuit pentru a nu rămâne fără sursa de avuție.

[5] Nu e bună această denumire pentru cei care ar trebui să fie „avocații statului”, pentru că avocații lucrează în folosul, nu împotriva intereselor celor care îi angajează. Și mulți dintre acești „avocați ai statului” nu-și înțeleg rostul adevărat.  Pentru afirmația conform căreia „evitarea taxelor este singurul efort intelectual care mai are recompensă”, laureatul premiului Nobel pentru economie, John Maynard Keynes ar avea toate șansele să fie declarat, după expresia folosită de niște politicieni români pentru compromiterea competitorilor și din care avocații statului și-au făcut ei înșiși deviză, un „pușcăriabil”.

[6] Lysander Spooner (19 ianuarie 1808 – 14 mai 1887), filosof, pamfletar, activist aboliționist, avocat și întreprinzător, una dintre cele mai importante figuri din istoria anarhismului american datorită concordanței dintre principiile apărate în scris și valorile manifestate în acțiune. A dobândit faimă după ce a obținut abrogarea unei reglementări care îi interzice accesul în avocatură pentru că nu absolvise colegiul și după o luptă inegală pe care a dus-o cu US Postal Office care deține monopolul legal asupra serviciilor poștale în SUA, reușind să-și falimenteze societatea pe care o crease dar și să determine Congresul SUA să scadă de mai multe ori tarifele poștale. S-a remarcat, de asemenea, prin credința sa în primatul legii naturale asupra legilor create de oameni, prin faptul că a fost adversar al sclaviei și a apărat gratuit pe sclavii fugari, lucrarea sa „Neconstituționalitatea sclaviei” (publicată în anul 1845) stârnind, admirația adversarilor sclaviei dar și a apărătorilor ei, pentru claritatea și rigoarea cu care demonstra că sclavia este incompatibilă cu Constituția Statelor Unite.

Leave a Reply

Your email address will not be published.