Dreptul creatorilor la veșnicie, drepturile intelectuale și opera

Louis Mascré a fost un artist plastic belgian. A trăit și a creat între anii 1871-1929. Dar și în cazul lui este greșit spus „a fost”, pentru că artiștii se prelungesc, se strecoară, pătrund în opera lor și devin una cu ea, devin nemuritori odată cu ea dacă opera le este valoroasă, dacă opera rezistă trecerii timpului și gusturilor, dacă opera nu intră în uitare, o uitare care, abia aceasta, pentru ele, valorează moarte. Iar dacă destinația unor opere ale artiștilor este aceea de face parte din viața noastră chiar și fără voia noastră, nu putem să ne opunem, nici din motive de ideologie, nici de gust, nici de valoare, protecția operelor neputând fi garantată doar phidiasilor și homerilor. Nu le putem scoate din cetate pe cele pe care alții le-au comandat, artiștii le-au executat și împreună le-au așezat apoi în cetate, nu le putem topi, nu le putem ucide dându-le focului ori barosului ori îngropându-le, deși în viața reală s-au întâmplat și se întâmplă astfel de crime[2]. Atentatul la orice operă și în orice formă de manifestare (demolare, distrugere, plagiat) este atentat la autorul însuși.

Nu știu cât de important este Louis Mascré pentru patrimoniul cultural al omenirii și dacă n-ar fi fost erou în povestea pe care tocmai v-o spun, probabil că eu nu aș fi auzit vreodată de el. Sculpturi realizate de el se află la vânzare, conform informațiilor disponibile pe site-urile comercianților de artă cu sume cuprinse între 100 și 2000 de euro, dar de vreme ce, în timpul vieții a fost premiat de trei ori, iar după săvârșirea sa din viață, belgienii au dat unei străzi din Anderlecht numele lui, înseamnă că s-a bucurat și se bucură de mult mai multă prețuire din partea lor.

Un artist plastic, între „colosul Baroului” și „copilul teribil al Baroului” bruxellez

În anul 1902, în orașul francofon Binche din Valonia, având acum puțin peste 30.000 de locuitori, dar celebru în lume pentru patrimoniul său arhitectural și carnavalul anual (pe durata a trei zile și cunoscut sub numele de Triomphes de Binche[3]) pe care îl organizează începând din anul 1549, recunoscut de UNESCO în anul 2003 ca făcând parte din patrimoniul mondial și capodoperă a patrimoniului oral și imaterial al umanității, s-a construit un Palat al „Judecătoriei de pace”[4] în stil neogotic. Un basorelief reprezentând stema orașului este plasat deasupra porții prin care se intră în palat, iar o statuie a Justiției (a zeiței Themis) este plasată în centrul fațadei.

Sursa: http://philateliecbinchoise.blogspot.ro/p/blog-page_66.html?m=1

Cele două piese au fost comandate mai întâi unui alt sculptor, Poncet, și executate de acesta în piatră, dar ele au fost considerate lipsite de valoare, motiv pentru care primarul orașului, având și acordul Ministerului Belgian al Artelor Frumoase care finanța lucrarea cu 2/3 din prețul ei, a comandat lui Louis Mascré să execute cele două opere în bronz, convenindu-se, după negocierea prețului ce urma să-i fie plătit artistului, ca acesta să fie de 6500 de franci, iar nu de 8000, cât ceruse artistul prin răspunsul la oferta autorităților locale ale orașului. Atunci când notabilitățile din Binche au decis realizarea celor două piese de către Louis Mascré, primarul cochetului orășel era însă conștient că afară de costurile demolării pieselor realizate deja și care erau și ele substanțiale, Poncet va cere și daune morale ca urmare a faptului că statuia lui va fi înlocuită, prezentând consiliului local un calcul complet al sumelor ce urmau a fi plătite pentru demontarea lucrărilor de artă deja montate pe fațada palatului, inclusiv cele datorate cu titlu de daune către Poncet, acestea din urmă fiind evaluate la suma 1180 de franci, primarul demonstrând realism, bun simț și cunoașterea legii.

În decembrie 1902, Louis Mascré a prezentat beneficiarilor proiectele de modele realizate, a făcut apoi modificările cerute de comanditar și în ianuarie 1903, a remis acestuia piesele amplasate pe locurile unde se află și azi. Dar ca toate primăriile strânse la pungă (buget) nici cea a orașului Binche nu s-a grăbit să-l plătească pe Mascré, acesta fiind silit să recurgă la serviciile unui executor judecătoresc spre a-și obține banii.

Nu este, desigur, prima dată când o operă comandată nu era acceptată de comanditar din motive de gust. Nu știm nici care a fost soarta pieselor realizate de Poncet, singurul care avea dreptul de a dispune de ele, inclusiv să le distrugă și neputând compara piesele realizate de cei doi artiști, nu putem judeca nici gusturile celui sau celor care au decis că piesele lui Poncet nu fac fală orașului lor. Poate i s-a găsit alt loc, ori poate a fost fărâmată de Poncet, ori poate a fost uitată.

Cele două piese realizate de Louis Mascré nu sunt singurele realizate de acesta pentru justiție. La data de 21 februarie 1925 un bust al unui celebru jurist belgian, pe nume Edmond Picard, realizată de același Mascré, a fost așezat pe holul Curții de Casație din Palatul de Justiție de la Bruxelles. Aceasta are o istorie marcată de violență. Verbală, dar și fizică.

Edmond Picard

Nu există lucrare serioasă în domeniul drepturilor (de proprietate) intelectuală fără Edmond Picard[5]. Este părintele noțiunii de „drepturi intelectuale”. Neadoptată formal ca denumire a unei noi categorii de drepturi, dar existentă de fapt.

Edmond Picard a fost (din nou greșit folosit timpul trecut, opera lui dăinuie și autorul ei, la fel), cum bine știu juriștii, un om care a dominat lumea și viața juridică, politică și literară belgiană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. Edmond Picard a fost mai întâi locotenent în marina comercială (puțin timp), a făcut apoi studii juridice strălucite, a fost avocat, batonnier, profesor asociat la Universitatea Liberă unde l-a avut ca doctorand pe genialul român vagabond aristocrat Matila Ghyca[6], scriitor (desemnat de mai multe ori candidat la premiul Nobel pentru literatură), publicist, apropiat de mișcarea muncitorească și senator din partea Partidului Socialist Belgian, protector al artelor (în anul 1894 a deschis o „Casă a artelor” în locuința sa), findator al „Pandectelor belgiene”, al „Pandectelor periodice” și al publicațiilor „Journal des Tribunaux” (cea mai importantă revistă juridică belgiană de limbă franceză până în zilele noastre și „L’Art moderne” (care a promovat ideea artei sociale, în opoziție cu ideea de „artă pentru artă” promovată de Jeunne Belgique și al „Manifestului lucrătorilor”.

Considerat de unii un burghez socialist, antisemit, rasist și fascist, de alții, a fost recunoscut de colegii săi ca fiind un „colos al Baroului belgian”. A promovat ideea „sufletului belgian” în încercarea de a demonstra existența unei identități naționale a belgienilor (cum se știe, Belgia a făcut parte din Republica franceză și apoi din Regatul Țărilor de Jos, câștigându-și independența în anul 1830), „multiplă, dar unică în esență” și a susținut bilingvismul și cauza flamandă.

Locul de senator al Partidului Socialist Belgian l-a pierdut după 12 ani de prezență continuă în Senat, după ce a acceptat ca avocat să apere pe proprietarul cazinoului din Ostend (Georges Marquet) într-un proces în fața Curții de Apel, partidul său considerând aceasta ca fiind contrară statutului, în timp ce Edmond Picard, ca și confrații săi considerau, pe bună dreptate, că trebuie să primeze principiul independenței avocaturii și a avocaților, dar și al dreptului sfânt la apărare.

Proprietate intelectuală sau drepturi intelectuale?

Autor a aproape 80 de scrieri (nu se știe exact cât a scris, unele cărți i-au pierit în flăcări). Între ele, două lucrări fundamentale pentru dreptul civil: Le Droit Pur (Editura Flammarion, 1908) și Les constantes du droit (Flammarion, 1921).

În anul 1874 formulează pentru prima dată propunerea de a se înlocui „denumirea foarte criticabilă de proprietate intelectuală” cu aceea de „drepturi intelectuale”, ca o „categorie distinctă în raport cu: (i) drepturile atașate persoanelor (starea și capacitatea) și (ii) obligațiile și (iii) drepturile reale”. În anul 1877, teoria este reluată și dezvoltată într-un studiu întitulat „Embriologie juridique”. În acest studiu, a criticat din nou, și foarte sever, calificarea dreptului de autor ca drept de proprietate, considerând că „această voință de a introduce cu forța, cu lovituri de ciocan, aceste drepturi noi în categoria drepturilor reale este, în mod cert, o erezie științifică”[7].

Teza este reluată de E. Picard în lucrarea sa „Dreptul pur” din anul 1921, aceasta cucerind alți autori importanți în domeniul drepturilor intelectuale, precum Joszef Kohler[8], Henri Desbois[9] și Pierre Recht[10]. Acesta din urmă, bunăoară, a cerut ca drepturile creatorilor să fie tratate separat, conform naturii lor. Același Recht a spus că dreptul proprietății intelectuale actual este construit pe nisip, iar în prezența atacurilor din toate direcțiile împotriva dreptului de autor și a progreselor tehnice de difuzare a operelor el crede cu tărie că ar trebui să ne orientăm spre o doctrină mai solidă, aceea a unei forme noi de proprietate, proprietatea-creație, drept real purtând asupra creațiilor spiritului”.

La rândul său, Henri Desbois considera „că drepturile intelectuale au devenit locul de întâlnire a unei pluralități de drepturi care se nasc dintr-o activitate creativă, a inteligenței și că acestea se caracterizează prin exclusivitate și monopol”[11]. Și precum lesne se observă și Henri Desbois folosește expresia „drepturile intelectuale”, nu pe aceea de „drepturi de proprietate intelectuală”. A contesta natura diferită a acestora de cea a dreptului comun al proprietății ne pare lipsit de logică. E ca și cum ai nega că există lumina.

Edmond Picard a fost o personalitate complexă și a scris mult. A fost însă în ultima parte a vieții lui antisemit. A scris o „Sinteză a antisemitismului”, lucrare ce a fost publicată de naziști (în anul 1942). Lucru curios la un intelectual de mărimea lui, la un om cu convingeri de stânga, la un politician socialist cu o remarcabilă cultură, la autorul unui cod de etică al avocaților și al unui manual practic al profesiei de avocat (socotită de referință și azi în Belgia), la un om care nu era doar tolerant cu flamanzii (problemă spinoasă în Belgia în anii lui), ci îi și susținea din toate puterile, el considerând valonii și flamanzii o comunitate a naturii. La un om care era iubitor de dreptate și care era atât de iubit și de de respectat în țara sa pentru tot ce făcea în artă, în știință, în cultură, în lumea dreptului. Baroul din Bruxelles, în care s-a bucurat de enorm prestigiu și în conducerea căruia s-a și aflat, păstrează în biblioteca sa o cutie cu documente personale a lui Edmond Picard.

Atunci când, în anul 1924, a încetat din viață, presa a scris: „se pare că doi oameni tocmai au dispărut, cel pe care l-am cunoscut, care a fost implicat în tot ceea ce ne-a fascinat în viața politică, în viața literară, în viața judiciară, în război … și altul care face parte din trecutul îndepărtat și care, de ani de zile, a aparținut istoriei”. Un alt ziar a comparat „plecarea” lui Edmond Picard „cu o lumină care se stinge”.

Un an mai târziu, în semn de omagiu, în Palatul de Justiție din Bruxelles, în fața unei săli de judecată a Curții de Casație unde a fost avocat, un bust al său a fost amplasat. Bustul, în bronz, a fost realizat de Louis Mascré, prețul lucrării fiind plătit artistului de foștii colegi ai lui Picard.

În anul 1994, în Palatul de Justiție s-a organizat o conferință. Titlul ei: „Edmond Picard, un jurist de rasă” („Edmond Picard: un juriste de race”). La sfârșitul conferinței, avocatul Michel Graindorge a dărâmat, furios, bustul lui Picard, care a fost deteriorat. În căderea bustului, câteva plăci din pardoseala holului au crăpat.

Autor: Cladel, Marius Léon. Sursa: http://balat.kikirpa.be/results.php?linkthrough=ij&linkval=Picard%2C+Edmond

Fapta agresorului de a mutila bustul lui Picard și de a sparge pardoseala în Palatul de Justiție constituie, potrivit art. 526 din Codul penal belgian, „delict contra proprietății publice”. Lui Mascré nu are cine să-i apere dreptul la inviolabilitatea operei și oricum nu aceasta a fost învinuirea adusă lui Graindorge!

Michel Graindorge

Michel Graindorge[12], doctor în drept, licențiat în criminologie, a devenit avocat în anul 1965. A fost, conform colegilor săi, un „copil teribil” al Baroului bruxellez, un avocat foarte combativ și ingenios (motiv pentru care a mai fost numit și „Jacques Verge belgian”) și un foarte fervent apărător al drepturilor omului. Tatăl său a fost gardian, dar el considera penitenciarele inutile. S-a pronunțat împotriva prescrierii răspunderii pentru crime. A fost membru al Partidului Comunist din Belgia, în anul 1965 participând chiar la o acțiune controversată, de ocupare a Universității Libere din Bruxelles. Fidel convingerilor de stânga, în anul 2010 a lansat sloganul „Marx revine”.

La data de 29 iulie 1979, în timp ce asista la audierea de către judecătorul Jos Durant, în Cameră de Consiliu, a unei persoane arestate preventiv (Francois Besse, mâna dreaptă a unui cunoscut infractor, considerat în epocă „inamicul public numărul 1”), acesta a reușit să evadeze într-un mod spectaculos, amenințând pe cei prezenți, cu o armă de foc așezată în loc nepotrivit pe banca arestaților și pe care a reușit să pună mâna, luând ca ostatic pe judecătorul care îl audia.

La data de 31 august 1979, Michel Graindorge a fost arestat preventiv și menținut în această stare timp de patru luni, fiind suspectat de a fi înlesnit fuga lui Francois Besse. Graindorge a fost însă achitat și în primă instanță și în apel de acuzația ce i s-a adus. În perioada detenției sale, numeroase proteste au avut loc împotriva jandarmeriei, în fața închisorii Saint Gilles în care era deținut preventiv.

Sursa: https://rouges-flammes.blogspot.ro/2016/04/laffaire-graindorge-1979-1980-un-vrai.html

După achitarea sa de către judecători, notorietatea lui Graindorge a sporit, el apărând justițiabili în numeroase cauze importante.

În anul 1994, după cum am mai spus mai sus, după conferința organizată în memoria lui Edmond Picard de către președintele Tribunalului Comercial, judecătorul Foulek Ringelheim (încercați să vă imaginați că la noi o instanță sau un judecător ar organiza o conferință, să spunem, în onoarea lui Paul Vlachide sau a lui Istrate Micescu sau a lui Barbu Delavrancea sau a lui Păstorel Teodoreanu!!!), Michel Graindorge a dărâmat bustul lui Edmond Picard de pe soclu, din cauza șocului statuia suferind avarii și mai multe plăci de pe holul unde era amplasată statuia au fost și ele sparte.

Năbădăiosul care uitase că singura armă a avocatului este cuvântul și că violența fizică nu face parte din arsenalul nici unui jurist care se respectă, și-a asumat gestul iconoclast ca fiind comis conștient și responsabil și a explicat că a acționat astfel scandalizat de faptul imaginea unui avocat care a fost un democrat, dar a sfârșit prin a fi ideolog al antisemitismului este prezent încă în lumea justiției și chiar ca o figură emblematică a acesteia.

Michel Graindorge a fost judecat pentru actul său de vandalism, dar nu i-a fost aplicată o pedeapsă. În dezbaterile care au avut loc, avocatul general (procurorul) a întrebat și tot el a răspuns: „Gestul de a dărâma bustul unui ticălos este onorabil? În acest caz ar fi atâtea alte statui care ar putea fi dărâmate!”

În anul 1995, bustul lui Edmond Picard a fost înlocuit și se află la locul lui. Și cred că așa trebuie, că este bine așa!

Scriind ce am scris, o întrebare s-a născut în mintea mea: de ce la noi este oprit ca unii, alții, să aibă barem un nume de stradă, dacă nu un bust, dacă nu o statuie?!

[1] La scrierea acestei povești am folosit materiale din lucrările mele, cele realizate împreună cu colaboratorii mei și informații disponibile pe Internet.

[2] Bibliocidul, dar includ aici distrugerea operelor de orice fel, nu doar a cărților, are o lungă istorie, nefiind invenția Inchiziției, a naziștilor, ori a comuniștilor. Prima carte interzisă și distrusă a fost Cartea lui Toth în secolul al XIII-lea î. Hr. Una dintre cele mai crude întâmplări de acest fel este consemnată a se fi petrecut în anul 213 î. Hr. când din porunca primului împărat al Chinei unificate (Qin Shi Huang, 246-210 î. Hr.), cărțile lui Confucius au fost arse, iar 460 de adepți ai săi au fost îngropați de vii.

[3] În orașul Binche și-a avut reședința Maria de Ungaria, sora Regelui Carol Quintul, festivalul fiind organizat prima dată în anul 1549, cu ocazia vizitei făcute de Rege în acest oraș, la invitația surorii sale.

[4] Și în Franța există tribunale de instanță (judecătorii de pace) care soluționează litigii mărunte. În Paris, ele funcționează pe lângă primăriile arondismentelor, cu un număr redus de judecători, sediile lor fiind impresionante.

[5] Edmond Picard (1836-1924), jurist, scriitor, mecena, om politic.

[6] Matila Costiescu Ghyca (1881-1965), strănepot al ultimului domn al Moldovei, un Panait Istrati aristocrat. Studii în Franța și Belgia. A fost ofițer de marină, diplomat, inginer, matematician, estetician, scriitor și istoric. A lucrat mai întâi în marina militară română. În anul 1909 a intrat în diplomație, demisionând din serviciul diplomatic la numirea lui Ion Antonescu ca prim ministru. A fost profesor de estetică la universități din SUA. Autor al unor lucrări de referință precum „Estetica proporțiilor în natură și în artă” și Numărul de aur”, prefațată de Paul Valery, dar și a unui roman de excepție, „Ploaie de stele”. A obținut titlul de doctor în drept sub conducerea lui Edmond Picard în anul 1909, cu distincția magna cum laudae, studiile de drept fiind condiție pentru a lucra în diplomație, studiile la Școala Navală din Brest fiind asimilate cu o licență în științe ce-i conferea posibilitatea de a susține doctoratul în științe juridice.

[7] Apud A. Puttemans, Droits Intellectuelles et Concurrence Déloyale, Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 21.

[8] Joseph Kohler (1849-1919), jurist german cu contribuții importante în filozofia dreptului (influențat de Hegel), în dreptul proprietății intelectuale și în istoria comparată a dreptului. A dedicat o lucrare problemelor juridice în opera lui W. Shakespeare („Shakespeare vor den Forum der Jurisprudenz”). A scris câteva volume de poezii, nuvele și eseuri istorice. A fost judecător și apoi profesor la Universitatea din Berlin. Este celebră disputa dintre Kohler și Jhering legată de problema juridică a executării unei clauze penale imposibil de dus la îndeplinire din canavaua juridică a piesei „Neguțătorul din Veneția” de Shakespeare. Antonio (neguțător și concurent a lui Shylock) garantează pentru prietenul său, Bassanio, împrumutul de 3.000 de ducați acordat de Shylock (evreu, cămătar, urât de creștinii care nu aveau voie să dea bani cu dobândă și pe care Antonio însuși îl scuipase în față mai înainte, în semn de dispreț, înrăit și de fuga fiicei lui, care i-a luat și banii, cu un creștin și cu sufletul împietrit de ura creștinilor: „voi face afaceri cu tine, voi merge alături de tine și așa mai departe, dar nu voi lua masa cu tine, nu voi bea cu tine și nu mă voi ruga cu tine”, răspunde el invitației lui Antonio). Împrumutul a fost cerut pentru ca Bassanio să-și poată cumpăra hainele de care avea nevoie pentru a o cuceri pe frumoasa și bogata Portia și pentru a se căsători cu ea. Clauza penală era în sensul că, pentru nerestituirea în termen de 3 luni a împrumutului, Shylock avea dreptul să taie o livră de carne din trupul garantului Antonio, clauza fiind acceptată de către împrumutat, care era convins că va face plata la termen. Cum datoria nu a putut fi plătită la timp (Antonio părea că și-a pierdut navele și averea), împrumutătorul (căruia, în fața judecătorilor, i se oferise de către împrumutat restituirea înzecită a împrumutului) cere tribunalului (din pură răutate – „o toană a mea”, a răspuns el judecătorilor!) executarea întocmai a inumanei clauze penale, ceea ce ar fi însemnat moartea lui Antonio. Frumoasa Portia, deghizată în avocat, oferă tribunalului soluția de salvare a lui Antonio (aflat în închisoare): acceptarea pretenției reclamantului, dar să se impună acestuia, tot prin interpretarea ad litteram a convenției, ca atunci când Shylock va tăia livra de carne din corpul debitorului, să fie exact o livră și să nu se verse nicio picătură de sânge, sub sancțiunea de a fi condamnat pentru omor. Cere, de asemenea, și obține ca lui Shylock, care, străin fiind, a atentat la viața unui venețian, să i se confiște averea, jumătate în favoarea lui Antonio (care renunță la ea în favoarea fiicei lui Shylock) și jumătate în favoarea statului, care renunță la ea dacă Shylock se va converti la creștinism. În disputa juridică pe marginea acestei probleme de drept, Jhering s-a pronunțat pentru respectarea și realizarea întocmai a drepturilor lui Shylock, considerând că eșecul lui în fața judecătorilor venețieni constituie nu doar o înfrângere a unui luptător pentru drepturile sale, ci și a legii pe care el se bizuia și că nu se poate concepe că o convenție care are putere de lege și că un drept consemnat într-un înscris să fie paralizate printr-un vicleșug bazat pe interpretarea literală a convenției. Kohler, în schimb, aprobă soluția judecătorilor venețieni, cu motivarea că ea se justifică de considerente de ordin juridic, social și moral. După Kohler, cămătarul Shylock a săvârșit un abuz prin interpretarea formală a convenției și nesocotirea conținutului real al acesteia, validitatea formală a convenției nefiind de natură a exclude invalidarea dreptului pe care îl consemnează. Soluția judecătorilor este considerată de el triumful conștiinței juridice luminate împotriva tenebrelor ce apăsau asupra dreptului anterior. Azi, într-un drept mult socializat, argumentele sunt și mai multe în favoarea soluției judecătorilor venețieni: nulitatea convenției pentru încălcarea bunelor moravuri, cauza ilicită, fraudă, dol, abuzul de drept. Pentru dezvoltări, a se vedea D. Cosma, M.I. Manolescu, Ipostazele unei personalități proteice, în prefața (de 87 de pagini!) la Arta Avocatului, Șapte prelegeri, Ed. Humanitas, București, 1998.

[9] Henri Desbois (1902-1985) a fost profesor de drept, economie și științe sociale la Pantheon-Assas. Autor a numeroase lucrări de drept (comercial, obligații, dreptul proprietății intelectuale). Prestigiul de care se bucură în Franța și în lume acest autor și lucrările sale este imens. Un institut de cercetări în domeniul proprietății intelectuale, integrat în Universitatea Paris II, îi poartă numele. A treia ediție a lucrării sale „Droit d`auteur en France” a fost publicată în anul 1978, într-o vreme în care, în această materie, se scria foarte puțin și în această țară. Condiția originalității a fost cercetată în doctrină, în anii `50 ai secolului trecut, de către Henri Desbois și paternitatea teoriei îi este atribuită acestuia, deși studiile făcute ulterior au demonstrat că noțiunea de originalitate era utilizată în jurisprudență încă din secolul al XIX-lea.

[10] Pierre Recht, profesor, specialist în dreptul proprietății intelectuale, președinte al Comisiei Naționale Belgiene a Dreptului de Autor, a reprezentat țara sa la mai multe conferințe de revizuire a Convenției de la Berna. Autor al lucrării „Le droit d`Auteur, une nouvelle forme de propriété. Histoire et théorie”, L.G.D.J., Paris, 1969.

[11] H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. a 2-a, Dalloz, Paris, 1966, p. 426.

[12] Michel Graidorge (1940-2015), avocat belgian.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Notice: ob_end_flush(): failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/vroseu/public_html/blog/wp-includes/functions.php on line 3743