Creațiile intelectuale și rădăcinile acestora

Creațiile intelectuale și rădăcinile acestora sau raportul idee – creație intelectuală Autor: Viorel Roș Astăzi este pe rolul unei instanțe o acțiune prin care un inventator, care își fabrică și montează produsul pe vagoanele de călători, cere să se interzică prestatorilor de servicii să-l repare, sub cuvânt că i se încalcă dreptul!!! Este adevărat?

Kant a înțeles foarte bine că „fiecare gânditor își clădește propria sa operă (…) pe ruinele operei altui gânditor”. Din acest punct de vedere, putem spune chiar că l-a anticipat pe Hegel, cel care va continua filozofia kantiană într-o direcție mult mai angajată, în sensul de civică și, evident, politică.

La școală am învățat că Thomas Edison a făcut lumina. Dar la școala duminicală ni s-a spus că Dumnezeu a făcut lumina. Pariez că Edison a furat ideea!

În sine și prin sine ideea nu are valoare. Reprezentarea noastră mentală asupra unor lucruri, abstracțiunile noastre nu pot lăsa decât indiferent dreptul, ori pe cei cărora ideile noastre nu le spun nimic.

Ideea care stă la baza unei opere protejată prin drept de autor nu este în sine protejată. Ceea ce nu a îmbrăcat o formă concretă de exprimare nu există în afara conștiinței autorului și nu poate fi protejat. Pentru ca ideea să devină operă, să existe ca operă și să fie protejată, este necesar ca ideea să capete contur în afara conștiinței autorului. Dar lucrurile stau la fel și în cazul creațiilor tehnice, a creațiilor noi și utilitare. Doar ideea care devine invenție brevetabilă poate fi protejată, doar desenul sau modelul care a căpătat caracter individual și este diferit de precedentele, pot fi protejate.

Din aceste „virtuți” ale ideilor (de a fi concepte raționale, necesare, pure, de a fi reprezentări în spirit a tuturor lucrurilor, de a fi esențe ale acestor reprezentări, modele ale tuturor reprezentărilor terestre, de a fi deasupra gândurilor și în afara gândurilor unui singur om, nimeni neputând fi stăpânul ideilor și nici măcar a ideilor pe care le-a „moșit”).

Că ideile, oricât de valoroase ar fi nu pot avea stăpân și trebuie să fie libere cu orice preț. Și că, așa cum ne spune Thomas Edison, valoarea unei idei constă în utilizarea ei. Care, în cel mai bun caz doar îl parafrazează pe Buddha, fără a-l indica pe acesta ca autor al afirmației că „o idee care este și pusă în acțiune este mai importantă decât o idee care există doar ca idee. Că ideile nu pot avea stăpân și trebuie să fie libere cu orice preț, pentru ca alți socratici sau antisocratici să se poată exprima liber, să poată critica pe cei care au alte idei decât ale lor, să poată „moși” alte idei, să poată crea, să poată inova. Pentru că ideile trebuie să reprezinte o categorie inapropriabilă. Pentru că așa cere rațiunea (celor raționali) și utilitatea socială.

Baruch Spinoza, unul dintre primii filozofi moderni, a rămas tributar concepției libertății ca metafizică. Pentru acesta, realmente liber nu putea fi decât Dumnezeu, substanța unică având ca atribute întinderea și cugetarea, singura ființă care își este sieși cauză și a cărei existență nu depinde de împrejurări externe, ci strict de propria sa voință: „Acea ființă va fi numită «liberă», care există în virtutea singurei necesități a naturii sale și e determinată la acțiune numai de ea însăși; «necesar», sau mai bine zis «constrâns», va fi numit tot ceea ce este determinat de altceva să existe și să fie în acțiune într-un mod cert și determinat”. Pe de altă parte, chiar dacă numai Dumnezeu putea atinge perfecta libertate, independența supremă, aceasta nu îi era totuși refuzată omului, în măsura în care acesta era ghidat de rațiune, adică de ceea ce Spinoza numește „idei adecvate”: „Toate ideile sunt în Dumnezeu și, întrucât sunt raportate la Dumnezeu, toate sunt adevărate și adecvate. Deci, numai întrucât sunt raportate la sufletul unei persoane oarecare, ele sunt inadecvate și confuze” .

Toate ideile se dezvoltă din alte idei.

Referitor la caracterul democrației ateniene din acea perioadă – acela de a fi un regim al libertății individuale și al toleranței, Pericle spunea: „Noi ne guvernăm în spiritul libertății, libertate ce se regăsește în relațiile noastre de zi cu zi, din care lipsește neîncrederea. […] Suntem toleranți în relațiile particulare. […] Oricare dintre noi știe să găsească în el însuși suficiente resurse pentru a se adapta celor mai variate forme de activitate. […] Nu ne este rușine să mărturisim că suntem săraci, dar nu este nimic de făcut pentru a ieși din această situație”9.

 

GUSTAVE FLAUBERT

Încep cu Gustave Flaubert pentru patru motive:

i) A încetat din viață la 8 mai 1880. Adică acum 137 de ani;

ii) Pentru că același Flaubert, intrând la liceu, în anul 1832, el s-a plâns de educația din școlile vremii, de supraîncărcarea volumului de materii predate, de învățarea mecanică, pe care le satirizează în „Memoriile unui nebun”: „Mă mai văd așezat, pe băncile clasei, absorbit în visele mele de viitor[…] în timp ce pedagogul râdea de versurile mele latinești, iar colegii mă priveau batjocoritor”. Volum în care vorbește și de Elisa Schlesinger, care a rămas pasiunea vieții lui.

iii) Pentru că în dreptul proprietății intelectuale, zicerea lui „Madame Bovary, c`est moi” este folosită pentru a explica noțiunea cea mai importantă în proprietatea intelectuală, aceea a originalității văzută ca amprentă personală a autorului, ca manifestare a personalității acestuia în operă și care este condiție (unică după unii, cea mai importantă după toți, adică și pentru cei care cred că protecția este condiționată și de alte cerințe, cum sunt fixarea pe suport), pentru protecția operelor prin drept de autor. Amintesc, Madame Bovary a fost scris de șapte ori, iar orașul Rouen (orașul natal) a fost descris de cinci ori. A început acest cel mai important roman al său și al secolului al XIX-lea în anul 1851 și l-a terminat în anul 1856. Nu era niciodată satisfăcut de forma frazelor sale, de aceea le „dărâma” mereu. A fost acuzat de ultraj contra bunelor moravuri. Ideea romanului: o femeie nefericită în căsătorie!

iv) Pentru că este greu să fii ca el, iar în lucrările științifice, este imposibil. Flaubert voia perfecțiune, armonie, rigoare stilistică. Nevoind să întrebuințeze de două ori un cuvânt pe aceeaşi pagină, uneori petrecea ore întregi în căutarea cuvântului potrivit!

Încercați să faceți ca el!

Nicolas Dupont Aignan este un politician francez. Studii politice, studii de drept și studii superioare de gestiune a afacerilor și piețe financiare. Membru a 3 partide politice înainte de a-l fonda pe al său a fost candidat la alegerile prezidențiale din Franța în anul 2012 și în 2017. Tatăl lui a fost aviator celebru în al doilea război mondial, prizonier la germani, de unde a evadat. A murit la 27 aprilie 2017, adică în timpul recentei campanii electorale, la care Nicolas Dupont a participat din nou. Este căsătorit cu Valerie Veccherini, avocată, care i-a fost asistentă parlamentară. Are mai multe imobile moștenite de la părinții săi ori cumpărate (două), în valoare de peste 2 milioane de euro, dar spre deosebire de alți candidați – spune presa franceză – nu a făcut o separație de bunuri și nici alte artificii pentru a diminua valoarea patrimoniului său.

În anul 2012 a afirmat la un miting electoral că „ar trebui să aibă drepturi de autor asupra ideilor sale” adăugând că alți candidați ar trebui să îi dea bani mulți pentru că i-au preluat ideile.

Afirmația lui a provocat reacția unui avocat specializat în protecția proprietății intelectuale – Jerome Sujkovski – care a publicat articolul „Les idées ne peuvent être protégées”, în debutul căruia a comentat, poate mai acid decât se cuvenea, că „nu-și poate imagina că Nicolas Dupont Aignan ar fi „nul” în dreptul de autor, astfel că va pleca de la premisa că el a încercat doar să-și amuze audiența”[1].

Tânărul avocat a profitat de ocazie spre a da o mică lecție de drept. Nu înainte de a adăuga că „nefiind de modă veche, nu se va indigna pentru răul exemplu pe care îl reprezintă pentru ascultători afirmațiile lui Dupont, presupunând, spune domnia sa, că articolul lui va fi suficient difuzat pentru a clarifica pentru toată lumea cum e cu protecția ideilor”.

Ar trebui difuzat la noi, pentru că la noi e ca la nimeni.

Eu cred că Nicolas Dupont Aignan știe ce-i cu ideile și care este regimul lor juridic.

Fericitul Augustin[2] filozofând despre libertate a spus că dacă nu ne întreabă nimeni ce este libertatea, știm, dar dacă ne întreabă cineva ce este, nu mai știm.

Așa e și cu ideile: știm cu toții ce sunt ideile, până când ne întreabă vreunul mai pragmatic, ori vreunul care se crede furat sau un altul care este acuzat că a „plagiat” ideile altuia: bine, bine, dar ce sunt ideile astea? Că dacă legile dreptului de autor (inclusiv legea română) și convențiile internaționale exclud de la protecție ideile, iar o altă lege din România (nr. 206/2004, privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare) le declară protejabile, înseamnă că avem o problemă sau poate chiar mai multe:

• de neînțelegere a conceptului?!
• de nepricepere a legiuitorului care se contrazice prin două legi?!
• de neștiință a redactorului proiectul Legii nr. 206/2004?!
• de orgoliu nemăsurat sau chiar prostesc?!
• de mărginire de spirit și de bun simț?!
• de rană nevindecată și nevindecabilă pentru că n-am fost prea multă vreme proprietari, iar acum vrem să ne apropriem ceea ce în alte părți ale lumii este neapropriabil?!
• de superficialitate?!
• sau or fi toate acestea la un loc! O fi felul nostru de a fi originali (a scris Dumitru Drăghicescu despre asta!). Originalitate care-i de un exotism care nu poate să provoace decât mirare tuturor care ne cunosc sau care citesc despre noi și legile noastre. Pentru că suntem pur și simplu ciudați. Legea deontologiei în activitatea de cercetare științifică este necesară, dar ceea ce noi am făcut din ea în partea privitoare la protecția ideilor este de neînțeles.

Refuz să cred că se vrea blocarea activității de cercetare în România prin felul în care este reglementată protecția ideilor prin această lege, altfel necesară în celelalte aspecte pe care le reglementează. Mi-e greu să cred, mi-e greu să accept că lumea academică, lumea cercetătorilor din țara noastră își dorește acest lucru. Dar trebuie să le amintim acestora că în toată lumea, în toate sistemele de drept și prin convenții internaționale la care România este parte, protecția ideilor este refuzată pentru ca activitatea de cercetare științifică să nu fie, să nu poată fi blocată.

Poate fi definită noțiunea de idee?

Mi-e cu neputință mie, jurist, să definesc conceptul juridic de idee în cuvinte care să fie ale mele. Și să o fac într-un mod propriu, personal, nemaifăcut înainte, pentru ca apoi eu să pot pretinde că sunt autorul definiției ideii și că nimeni n-are voie să se atingă de ea fără voia mea! Eu sunt, de altfel, de părere că ideea se definește prin ea înseși: ceva de genul ideea este idee, ce altceva să fie?! Cum să definești esența ca fiind altceva decât esență!? Și spus așa este banal. Este lipsit de originalitate.

Pentru filozofi a fost, la prima vedere, mai ușor să ne spună ce sunt ideile. De fapt, nu a fost, pentru că și la ei ideea se definește prin ea însăși, chiar dacă folosesc pentru asta cuvinte diferite. Sau așa mi se pare mie?!

Am constatat însă că a da târcoale filozofilor și a intra în lumea lor nu e cel mai bun lucru pentru un nefilozof. Pentru că dacă o faci, riști să pățești ca interlocutorii lui Socrate: adică, fie să-ți dai seama că nu (mai) știi nimic după ce ai vorbit cu unul și i-ai răspuns la întrebările-i provocatoare și să-ți dorești apoi să vrei să știi, iar pentru asta trebuie să te apuci de studiu lung, fie să ajungi aidoma altora dintre, adică să îl dușmănești pe știutorul care ți-a rănit orgoliul.

Și mi-e că se trezește în suflet/minte nu împăcarea cu gândul că asta e, nu știu (singurul lucru pe care îl știu este că nu știu, spunea Socrate, Grigore Moisil i-a furat … ideea pe care a întregit-o într-un mod personal! [3]), ci dorința de a-i da filozofului zeama de mătrăgună ca să ne convingă iar și iar că merită să mori pentru o idee.

Vă propun să ne împăcăm cu ideea că doar în filozofie, ideea este un concept fundamental și definit și că juriștii, potrivit unui vechi obicei al lor, refuză să definească unele noțiuni ca să scape de capcana întinsă de rigoarea pe care definiția însăși o impune.

Într-adevăr, cum ar mai putea ei, juriștii și legiuitorii, să mai schimbe regulile de drept dacă ar trebui să opereze cu concepte ferme, neschimbabile după vremuri, după interesele celor aflați la putere, după voia celor care vor să ne învețe să facem totul după ideile și mintea lor, nu după ideile pe care noi le credem bune?!

Cum ar mai fi putut legiuitorii să spună în anul 1996 – ca în toată lumea, de altfel – că ideile nu sunt protejate, iar în anul 2004, că sunt protejate!!!

Reamintesc că Socrate^[4] a fost primul filozof care a conceput o teorie a ideilor (neinspirată idee, pentru că s-au găsit în ea motive pentru a fi condamnat la moarte), teorie pe care ucenicul său Platon[5] o reia și o dezvoltă (dar de care a fost el însuși nemulțumit în parte spre sfârșitul vieții) și pe care Aristotel^[6], ucenicul celui de al doilea, o critică la rândul său (devenise obișnuință la Aristotel să-i găsească nod în papură maestrului său, chiar și când nodul lipsea), fără a o dezavua însă în întregime. Dar astăzi știm că și Aristotel a greșit și el de multe ori, uneori grav (vezi, de exemplu, teoria geocentristă, care este cea mai mare dintre greșelile sale, ca să nu mai vorbim de teoria sa conform căreia femeia este inferioară pentru că ar avea mai puțini dinți decât bărbații – uneori mă gândesc că asta e o glumă a lui Al. Bryan H. Bunch[7]), deși ideile lui au marcat învățământul european pentru sute de ani și îi este și azi îndatorat.

Dar pentru că l-am trezit pe Socrate (cred că e greșit, pentru că Socrate este în noi, în toți cei care vrem să știm), haideți să formulăm o idee despre el sau în legătură cu el. Să spunem că „Socrate este un filozof uriaș” (banal, dar adevărat, este esență despre el, o poate spune oricine). În limbajul lemnos din zilele noastre se spune despre el că „este cea mai importantă figură a istoriei gândirii grecești și din care derivă toate curentele ulterioare ale filozofiei”. Ne face de râs Cicero, care a spus că Socrate „a coborât filozofia din cer, a așezat-o în cetate și chiar în casele oamenilor”.

Pentru Socrate, părintele maieutici, mintea oamenilor trebuia să fie eliberată de puterea de seducție a sensibilului, a cunoașterii prin simțuri pentru ca ei să pătrundă în lumea ideilor, o lume a esențelor și a abstracțiunilor. Pentru a vedea cu adevărat, pentru a „vedea” idei, concepte care sunt lucruri ale spiritului, trebuie să ai însă „ochii minții”, ochi care nu sunt altceva decât rațiunea, care are calitatea de a fi aceeași la toți oamenii.

Pentru Platon, numai lumea ideilor este realitate adevărată, aceasta fiind singura imuabilă, eternă, constantă, iar termenul idee desemnează și reprezintă esența lucrurilor, ceea ce rămâne stabil și permanent în realitate. Ideea este modelul, prototipul, forma primordială a tuturor ființelor și a tuturor lucrurilor existente în lume și a conceptelor abstracte, între care cele mai înalte sunt binele, virtutea, adevărul, frumosul. Esența este ceea ce face ca un lucru să fie ceea ce este, este acel ceva fără de care un lucru nici nu poate fi conceput. Ideile se caracterizează prin faptul că sunt simple, există în sine și prin sine, reprezintă o existență eternă (asemenea sufletului nemuritor), universală, neschimbătoare (imuabilă) și universală.

Aristotel avea să-și judece de multe ori profesorul pe care se supărase din pricini omenești și care arată că și filozofii sunt oameni, scuzându-se cu celebra zicală: „Amicus Plato, sed magis amica veritas”[8]. Pentru Stagirit, actul cunoașterii pleacă de la senzații, fără acestea rațiunea neputând ajunge la o cunoaștere obiectivă. Dar în timp ce simțurile nu pot depăși limitele percepției, rațiunea, depășește percepția, abstractizează și formulează concepte.

Ajută știința dreptului, teoriile formulate de socratici asupra ideilor?

Pentru pragmaticii din lumea în care trăim este greu de înțeles cum de un înțelept ca Socrate, care ar fi putut trăi ca un sibarit dacă și-ar fi valorificat cunoștințele pentru bani, a ales, cum el însuși a spus: „nici să ia bani ca să vorbească, nici să tacă dacă nu lua bani”.

În ochii acestora, probabil că Socrate și-a meritat condamnarea la moarte (faptele recente o demonstrează: rejudecat după 2400 de ani la Chicago și la Atena, jurații au pronunțat verdicte contradictorii, de vinovăție primii și de nevinovăție, ceilalți[9]) și odată cu el ar fi trebuit să moară și teoria ideilor dezvoltată de el.

Pentru că pragmaticii printre care trăim sau pragmaticii care trăiesc printre noi (nu știm care sunt mai mulți) sunt de două feluri:

– unii, pentru care ideile și creațiile intelectuale ar trebui să fie libere la utilizare, iar pentru aceasta, drepturile de proprietate intelectuală ar trebui să fie abrogate.

– ceilalți sunt cei pentru care și ideile ca și creațiile ar trebui să fie obiect al sfântului drept de proprietate!

Ce rămâne câștigat pentru știința dreptului din teoriile socraticilor asupra ideilor?

a) ideea că ideile (repetarea este voită, ne pare necesară) fac parte din lumea interioară a oamenilor, în opoziție cu lumea exterioară a lucrurilor percepute de simțurile noastre

b) că ideea este o „imagine” care există (doar) în mintea celui care o „moșește”, ori a celui care o reia sau a acelora care o reiau, crezând în ea. Este o reprezentare mentală lipsită de o existență proprie în afara minții celui care crede în ea (și în afara căreia nu poate exista), dar care nici nu este dependentă de mintea celui care o gândește.

c) că ideile sunt ceva deasupra gândurilor și sunt altceva decât gândurile[10] noastre.

d) că ideile au un statut obiectiv-ontologic, în timp ce gândurile au statut subiectiv-psihologic.

e) că toate ideile au dreptul la judecata contemporanilor și a istoriei (din nou, socraticii ne sunt exemplu: amintiți-vă de critica teoriilor lui Platon făcută de multe ori de ucenicul său Aristotel), cel puțin pentru a ști care sunt bune și care pot face răul în fața căruia trebuie să reacționăm spre a-l preveni, atunci când se mai poate (vă amintiți, desigur, că ideea rasei pure a născut holocaustul). Iar pentru aceasta, ele trebuie să fie libere.

Noi spunem, de altfel, și o facem instinctual, că am descoperit o idee, nu că am formulat o idee! Or a descoperi, nu este unul și același lucru cu a crea, pentru că a crea înseamnă a face, prin activitate intelectuală, ceva ce nu a mai existat înainte, înseamnă a modifica realitatea în chip original.

În limbajul obișnuit al zilelor noastre, termenul „idee” este folosit pentru a desemna ceea ce mintea concepe sau poate concepe, ceea ce este reprezentat în spirit. Dar și pentru a desemna în mod generic diferite forme ale cunoașterii logice, cum sunt: principii generale, reguli abstracte, concepții, teze (cuprinzătoare, fundamentale), teorii, concepte sau descoperiri științifice; metode (contabile, de învățământ etc.) ori algoritmi (pe baza cărora se scriu programele de calculator), gândire, fel de a vedea, opinii, sugestii, soluții, planuri, proiecte etc[11].

În activitatea de creație intelectuală ideile sunt cele din care se nasc operele și care dau substanță operelor, dar concepția noastră asupra rolului ideilor în opere și a dihotomiei idee-operă sau operă-idee a evoluat mult în ultimele două secole de istorie a proprietății intelectuale. Deși, … auzim destul de des că în lumea asta plină de idei, de informații accesibile, de cunoștințe (aveți telefon în buzunar? Dacă da și este performant, aveți mai multă tehnologie decât avea NASA în anul 1969, când a trimis primul om pe lună), afirmații de genul: „în cutare operă nu am găsit nici o idee”, ori „din teza x lipsește orice idee personală”, ori „conținutul de idei a lucrării y este sărac” etc., ceea ce înseamnă că în mentalul nostru, între ideile ce stau la baza unei opere și valoarea acesteia există o strânsă legătură.

Și totuși, în dreptul de autor, opera este protejată independent de valoarea ei[12]. Nu același lucru se întâmplă cu creațiile științifice și cu cele tehnice, în care aportul de noutate, care se apreciază obiectiv, constituie condiție de protecție a creației, respectiv, condiție de eliberare a titlului. Nu mai puțin adevărat este faptul că ideile valoroase generează creații intelectuale valoroase, iar în cazul operelor științifice conținutul de idei este foarte important.

Un teolog francez și scriitor (de limbă engleză), Ernest Dimnet, într-o lucrare scrisă în anul 1928, „The Art of Thinking”, best-seller la vremea sa, dar aproape uitată azi, a spus că „ideile sunt rădăcinile creației” [13]. Are dreptate? Explicația lui este metaforică, dar ….. de ce n-o fi mers oare mai departe teologul-scriitor cu ideea lui?

Poate că nu avea știința lui Socrate de a „moși” până la capăt o idee sau poate pentru că teolog fiind, nu era atât de liber la minte precum cel care avea daimon-ul în el.

Pentru că dacă ar fi să continuăm ideea lui Dimnet, atunci am putea să asemuim rezultatul creației cu un copac, ale cărui rădăcini nu se dezvăluie aproape deloc vederii noastre, deși ele sunt cele care îl susțin și îi dau seva din care se înalță și sunt una cu copacul.

Doar că dincolo de rădăcinile copacului sunt solul, mineralele, apa, soarele, fără de care semințele nu ar rodi, nu s-ar putea hrăni.

În alte cuvinte, și continuând ideea lui Dimnet, credem că se poate spune și susține că la originile oricărei creații ideea este doar o parte (foarte importantă), pentru că la aceasta se adaugă cultura, lectura, experiența, harul, darul, puterea de a fi creator, inspirația, mâna lui Dumnezeu așezată deasupra noastră și care ni le dă pe toate sau … nimic. Este foarte mult din ceea ce oferiți dumneavoastră celor care vor crea!

Și toate acestea (dar și altele) ar putea fi argumente pentru a cere cu mai multă smerenie recunoașterea unui drept, conținutul, întinderea și durata acestuia, atunci când o facem. Oricare ar fi statul de la care o cerem.

De vreme ce ideile sunt lucruri ale spiritului, ca și operele, de vreme ce ideile sunt la originea creațiilor intelectuale și dau substanță acestora, de vreme ce puse în operă, ideile reprezintă parte a acesteia și sunt chiar fondul lor, cum anume identificăm ideea și cum distingem ideea de opera care o încorporează sau de opera la baza căreia stă?

Pentru că linia de demarcație este subțire, uneori chiar foarte greu de decelat.

Ideile în sine nu implică o transformare a ceea ce exista anterior. Activitatea de creație, care pleacă de la o idee sau de la mai multe idei, presupune o astfel de transformare, presupune a face ceva ce nu a existat anterior. Presupune o formă de expresie personală, originală, altfel decât oricare alta dinainte a aceleiași idei.

Ideile se manifestă diferit în variile forme de realizare a creațiilor intelectuale, funcție de modul de prelucrare, de modul în care sunt percepute, de capacitatea celui care o prelucrează sau voiește să o transmită, dar aceasta reprezintă deja o problemă de expresie, de punere în operă a ideilor.

De exemplu, într-un anume fel – propriu – se va manifesta ideea la un compozitor sau la un autor dramatic, a cărui creație va fi protejată prin drept de autor și altfel se va manifesta aceeași idee la artiștii interpreți sau executanți a căror execuții ale operei vor fi protejate prin drepturi conexe dreptului de autor, care, principial, nu pot prejudicia dreptul de autor. Unele sunt ideile proprii operelor științifice și între acestea ideile sunt diferite, funcție de domeniul căreia aparțin și altele vor fi ideile în operele beletristice.

În cazul operelor literare – și includem aici și operele științifice – procesul de creație presupune mai mulți pași, cei fără de care nu se poate fiind: ideea (esența, ceea ce se transmite prin operă, semnificația profundă a operei), compoziția (concretizarea ideii sau a ideilor, înlănțuirea ideilor operei, modelul de organizare internă, subiectul, intriga, acțiunea, narațiunea, personajele) și formă exterioară (felul în care autorul se exprimă, își face cunoscute publicului său ideile).

În cazul operelor științifice, important este conținutul de idei, modul de organizare și de explicitare a ideilor.

În cazul operelor de artă plastică, ideea îmbracă forma imaginii (artistul își traduce ideile în imagini), pe când în cazul operelor muzicale, ideea îmbracă forma sunetelor.

Pentru Constantin Brâncuși, bunăoară, ideea din spatele operei este vitală: „Nebuni sunt toți aceia care consideră sculpturile mele ca fiind abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract, este tot ce poate fi mai realist, căci realul nu înseamnă forma exterioară a lucrurilor, ci ideea şi esența fenomenelor”. Și a adăugat el: „Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este străvechi…”, sugerând, destul de transparent, credem noi, că ideile nu sunt neapărat în el, că nu îi aparțin, că ele preexistă și că nu face decât să le dea viață într-o formă personală în sculpturile sale. Același Brâncuși spunea altădată, povestind cum o pasăre i-a intrat în atelier și nu găsea ieșirea, lovindu-se de geam: „eu nu creez păsări, ci zboruri” și în aceeași notă, un alt sculptor celebru, Henri Moore, a spus despre el că „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”[14].

Nu știm dacă Brâncuși i-a citit pe Socrate și Platon și nici nu-i drept să ne îndoim că i-ar fi citit, dar prea seamănă ce spune el, cu ceea ce au spus marii socratici despre lumea sensibilă și lumea inteligibilă, despre ceea ce vedem cu ochii și ceea ce vedem cu ochii minții, despre esența lucrurilor. Poate că nici nu avea nevoie să-i citească spre a ști ce știau ei.

Și dacă ne gândim că Brâncuși a eliberat sculptura de imitația mecanică a naturii (mimessis-ul manifestat în artele plastice care a fost unul dintre motivele pentru care Socrate și Platon nu au fost deloc prietenoși cu artiștii, considerați de ei doar niște imitatori), urmărind exprimarea esenței lucrurilor și unitatea dintre sensibil și spiritual, viziunea lui asupra lumii ideilor seamănă destul de mult cu aceea a socraticilor.

Dar dacă Brâncuși nu i-ar fi studiat pe părinții filozofiei, înseamnă că este cu atât mai adevărată afirmația că marile spirite tot se întâlnesc undeva, cândva. Noi încercăm să ne imaginăm un Brâncuși în dialog cu Socrate[15] și Platon la un loc! Imaginați-vă un Socrate în fața statuii ce i-a făcut-o Brâncuși în lemn de nuc și despre care el însuși spune undeva: „portretul lui Socrate – sau al meu (…)” Și putem acum să-l înțelegem pe Valeriu Butulescu, care în piesa „Pasărea de aur” pune în gura lui Brâncuși o replică interesantă dar nu tocmai ortodoxă: „Eu fac idei din materie, lovind cu dalta! Ideile mele au greutate. Au sex. Respiră”. Amintesc însă că spirite mărginite (care, culmea, erau și ei creatori, intelectuali și academicieni români) au refuzat să accepte testamentul prin care C. Brâncuși lăsa moștenire Statului Român atelierul său din Paris și 200 dintre piesele sale (sculpturile acestuia având o cotă de piață dintre cele mai mari).

CHRISTO JAVACEFF

Ideea ambalării podurilor, a copacilor, a clădirilor sau aceea a „decorării” dealurilor cu umbrele galbene, este simplă și în mod evident aceasta nu implică efort creativ. Dar punerea în operă într-o formă personală, originală este protejată. Un artist francez de origine bulgară, Christo Javacheff, dar mai cunoscut în SUA decât în Europa, a avut ideea ambalării în pânză a unui pod din Paris (Pont Neuf). Lucrările pregătitoare au durat din 1976 până în anul 1985 și au costat 19 milioane de franci francezi. Podul (cel mai vechi din Paris) astfel cum a fost ambalat de el și care a putut fi prezentat publicului la 22 septembrie 1985 (pentru 14 zile), a fost o operă de artă efemeră care a schimbat o lucrare de arhitectură într-o operă de artă și este protejată prin drept de autor. Nu a putut fi fotografiată ori filmată fără acordul lui. Nu se poate decora alt pod la fel, fără acordul lui.

Dar ideea lui nu poate fi protejată: oricine ar vrea să ambaleze un alt pod într-o manieră diferită, o poate face fără acordul lui Christo. Oricine vrea să decoreze un pod, o poate face fără acordul lui Christo. De altfel el a mai ambalat în pânză clădirea Reichstagului din Berlin, un câmp cu umbrele de culoare galbenă etc.

Un alt artist plastic, de origine tunisiană, El Seed, după ce Primăria Parisului a decis să taie toate „lacătele iubirii” agățate pe Podul Artelor, ceea ce a atras mânia parizienilor, a pictat podul în graffiti, scriind pe parapeții acestuia, cu litere arabe, stilizate, în culoare roz, un citat din Pere Goriot a lui Balzac: „Parisul este în realitate un ocean; poți să îl măsori, dar nu-i vei cunoaște niciodată adâncimile”.

Nimeni nu poate pretinde însă monopol asupra nici unei idei. Jerome Sujkovski spune că dacă s-ar recunoaște un astfel de monopol, ar fi „sfârșitul lumii”.

Artiștii plastici vor putea picta oricând floarea soarelui înflorită, chiar dacă Van Gogh îi scria unui prieten că „floarea soarelui îmi aparține într-un fel”, vor putea picta iriși, câmpuri cu maci, peisaje care au mai fost pictate, modele etc, fără a încălca drepturile cuiva. Nu vor putea însă, reproduce picturile făcute de cei dinaintea lor! După cum oricine va putea scrie despre iubire, despre încercarea de a parveni prin dragoste vinovată, despre trădare, despre război, fără a încălca drepturile lui Octav Dessila, Stendhal ori Ernst Hemingway etc.

Oricine poate scrie o lucrare de drept, în orice domeniu, fără a încălca drepturile celor care au mai scris pe aceeași temă. Evident, în toate cazurile, condiția cerută pentru a deveni operă protejată prin drept de autor este tratarea personală a temei, a conținutului de idei care nici nu poate fi substanțial diferit de cel al lucrărilor preexistente.

Liberă prin definiție, ideea devine creație protejabilă atunci când autorul o îmbracă într-un fel propriu, în cuvintele sale și care îl reprezintă, în liniile și culorile sale, în armonia proprie a sunetelor muzicale, în modul de folosire a luminilor, în forma personală de expresie care conferă creației ceea ce numim originalitate sau, după caz, atunci când ideea se materializează într-o creație tehnică nouă, susceptibilă de a fi pusă în practică, de a fi reprodusă industrial cu același rezultat (invenție, desen, model).

Aceasta înseamnă că originalitatea conferită de amprenta personală în cazul creațiilor estetice, de expresie și transformarea ideii într-o creație nouă și utilă în industrie în cazul creațiilor noi și utile, fac diferența între ideea brută și neprotejată și ceea ce rezultă din ideea prelucrată într-o formă personală, originală sau nouă și utilă: creația protejabilă!

Și chiar dacă fixarea operei pe un suport nu este condiție de protecție în cazul dreptului de autor, în cazul creațiilor tehnice această fixare pe suport este condiție pentru acordarea titlului de protecție (brevet sau certificat de înregistrare). Dar și într-un caz și în altul, ideile sunt prezente și constituie punctul de pornire, de realizare al oricărei creații, oricare ar fi genul acesteia.

Ideea rămâne, însă, în afara oricărei protecții, regula fiind enunțată de legea dreptului de autor printr-o normă din care se deduce caracterul imperativ al acesteia. Astfel, conform art. 9 din Legea nr. 8/1996, „Nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; (…)”. Iar dacă ar fi lipsit această dispoziție expresă, atunci am fi dedus-o din regula formulată în art. 7 și 8 din lege care vorbesc despre forma de expresie și munca intelectuală de creație ca fiind cele care dau creațiilor originalitate, condiție fără de care nu poate exista operă protejabilă.

Rațiunea excluderii de la protecție a ideilor

Teoria conform căreia ideile sunt libere și nu pot să aparțină în exclusivitate nimănui, astfel că nu pot fi protejate prin drepturi de proprietate intelectuală a fost formulată în secolul al XIX-lea, la sfârșitul secolului al XVIII-lea existând, așa cum am arătat mai înainte, confuzii în privința distincției dintre idei și opere. Dar și după 100 de ani de la legile proprietății intelectuale adoptate în Franța (în anii 1791-1793), chiar și pentru părintele drepturilor morale de autor, teorie formulată de acesta în anul 1872, distincția lipsea. Astfel, Andre Morillot a susținut, adevărat, spre a justifica teoria naturii personaliste a dreptului de autor, iar nu cu referire la excluderea ideilor de la protecție, dar argumentul rămâne valabil și aici, că „a fi proprietarul unei idei, înseamnă să fii persoană și bun, subiect și obiect a aceluiași drept, titular al unui raport juridic al cărui cei doi termeni vor fi aceeași persoană, într-un cuvânt, a fi proprietarul tău însuți, ceea ce este imposibil din punct de vedere juridic”.

În a doua jumătate a secolului trecut, această teorie a fost dezvoltată de profesorul Henri Desbois, argumentul acestuia conform căruia „les idees sont de libre parcours”, fiind considerat principiu în dreptul de autor, în dreptul nostru excluderea ideilor de la protecție fiind soluție consacrată legislativ (art. 9 din Legea nr. 8/1996). Dar la argumentele lui Desbois, alți autori au adăugat de-a lungul timpului argumentele lor în susținerea aceleiași teze, a excluderii ideilor de la protecție și pot fi adăugate, desigur, și altele. Și remarcăm că în timp ce ideea de bază este aceea a excluderii de la protecție a ideilor, argumentele și forma de exprimare a acestei idei nu pot fi foarte diferite, în toate opiniile formulate pentru susținerea tezei excluderii de la protecție, argumentul interesului societății fiind.

i) Excluderea de la protecție a ideilor este un principiu tradițional în dreptul proprietății intelectuale și conformă cu interesul societății. Henri Desbois[16] arată că ideile, chiar și atunci când sunt marcate de geniu, sunt prin esența lor și prin destinația lor libere, iar protecția lor ar fi contrară tradiției și naturii lor. Într-adevăr, a recunoaște un drept exclusiv, un monopol asupra unei idei ar fi excesiv, pentru că o atare protecție ar conduce la recunoașterea unui drept exclusiv asupra fondului creației protejate prin drept de autor. Monopolul asupra unei sau a unor idei ar paraliza activitatea de creație, pentru că ar însemna că nimeni nu mai poate prelucra ideea într-o altă formă de expresie, nimeni nu ar mai putea realiza o altă operă pe aceeași temă, cu același mesaj, pentru că ar reprezenta contrafaceri. Or, o idee poate fi valorificată în forme de expresie diferite, iar libertatea de expresie nu poate fi limitată, pentru că aceasta ar valora chiar limitare a libertății de creație. Așadar, excluderea ideilor de la protecție a fost și este conformă cu interesul societății.

Reamintesc că în Constituția României, în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 27), libertatea de exprimare și libertatea creațiilor de orice fel sunt libertăți fundamentale (art. 30), la fel ca și dreptul la muncă (art. 40), iar felul muncii este drept de alegere liberă a fiecăruia. A limita activitatea de creație prin monopol asupra ideilor ar valora chiar limitare a dreptului la muncă și a dreptului la alegerea felului munci.

ii) Ideile nu sunt originale, iar originalitatea este condiție de protecție a operelor prin drept de autor. Am dezvoltat mai sus problema binomului idee-operă și momentul la care ideea devine operă și am arătat și că ideile nu sunt opere și nu sunt protejabile pentru că le lipsește originalitatea. Adăugăm la argumentele dezvoltate pe cele ale profesorului Andre Lucas, care spune că „în cazul idelor, efortul intelectual nu justifică o protecție pentru ele (…) și aceasta pentru că legea recunoaște drepturi privative, dar subordonează această recunoaștere îndeplinirii unor condiții: de exemplu, noutatea, activitatea inventivă și aplicabilitatea industrială, în materie de brevete, originalitatea în materia proprietății literare și artistice. Creațiile care nu răspund acestor exigențe legale sunt reputate a aparține domeniului public”[17]. Mai târziu, profesorul Lucas a adăugat la argumentele sale, arătând că încă din anul 1928 instanțele franceze au afirmat că „în domeniul gândirii, ideile trebuie să rămână veșnic libere, ele neputând face obiectul unui drept privativ”, iar acesta a devenit principiu fundamental pentru dreptul de autor”[18]. Ștefan Cazimir[19] spune că pentru domnia sa apariția ideii constituie un fenomen inexplicabil, cel mai adesea îndatorat hazardului, iar distinsul filolog cu mintea plină de idei, deși a făcut și politică, nu a invocat vreun drept asupra ideilor sale politice. Amintim, în context, că politicienii noștri se acuză și azi unii pe alții de furt de idei politice și că a fost o vreme în care acuzele de furt de idei politice era o modă. Dar astfel de acuzații se întâlnesc și în alte părți.

iii) Excluderea de la protecție a ideilor este o soluție care decurge și din principiul libertății industriei și a comerțului. Este un principiu fundamental și general al lumii de azi și conform acestuia, persoanei fizice îi este permis orice nu îi este interzis în mod expres de lege (spre deosebire de autoritate căreia îi este permis doar ceea ce legea îi permite în mod expres). El se înscrie în principiul mai larg și general al libertății, care constituie fundamentul cel mai important al ordinii juridice a statelor moderne. Libertatea există în toate activitățile umane – gândire, mișcare, expresie – și în toate domeniile dreptului: public, penal, al muncii, economic.

În viața economică, principiul libertății îmbracă forma libertății comerțului și industriei, în virtutea căreia, orice persoană are dreptul de a întreprinde, de a participa la viața altuia, de a participa la viața afacerilor și de a face concurență altora.

Originile acestei libertăți sunt, în realitate, mult mai vechi și mai profunde. Sunt în dreptul la viață a fiecărui om, drept care decurge dintr-o obligație, din obligația divină a fiecărei ființe umane de a-și prezerva viața și care poate fi asigurată de și prin libertatea de a întreprinde și de a face comerț și de a face concurență altora. Acest drept la viață implică și libertatea concurenței, iar libertatea concurenței presupune libertatea de a oferi produse și servicii identice celor disponibile pe piață, ceea ce înseamnă că aceste produse și servicii pot fi, în mod liber, copiate, dar acest lucru nu poate fi valabil decât pentru concurența perfectă. Dreptul exclusiv al creatorilor asupra creațiilor lor este, de altfel, antonim al concurenței (al celei perfecte, desigur), dar extinderea protecției și la idei ar avea efecte nefaste, compromițând însăși ideea de concurență.

iv) Excluderea de la protecție a ideilor este justificată de aplicarea principiului proporționalității. Acest principiu a devenit noua stea a dreptului, el fiind consacrat ca atare atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care au statuat constant în jurisprudența lor că trebuie să existe proporționalitate între scopurile urmărite de legiuitori și mijloacele utilizate pentru atingerea lor.

La noi principiul proporționalității are valoare constituțională, în art. 53 alin (2) prevăzându-se că restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară și proporțională cu situația care a determinat-o. Dar aplicații ale acestui principiu găsim și în alte materii, chiar în Constituție. De exemplu, sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale (art. 56); exercițiul drepturilor și libertăților nu pot încălca drepturile și libertățile celorlalți (art. 57); exproprierea nu se poate face decât cu dreaptă și prealabilă despăgubire (art. 44) etc.

A recunoaște un monopol asupra unei idei sau a unor idei, ar fi nu doar contrar principiilor pe care se întemeiază dreptul de autor (forma de expresie, originală, activitate creativă, conștientă, în scopul modificării a ceea ce există și a realizării a ceva nou, care nu a existat înainte), ci și contrară interesului general, iar acest interes justifică soluția neprotejării ideilor prin drepturi de proprietate intelectuală, sacrificiul fiind necesar pentru ocrotirea unui interes superior. Și dacă dreptul la muncă și la alegerea felului muncii, dacă libertatea de a crea și a te exprima este regula, limitarea acestor drepturi și libertăți poate interveni, cu titlu excepțional, în vederea realizării unui obiectiv legitim într-o societate democratică, de o manieră precisă și proporțională cu obiectivul urmărit.

În cazul nostru, limitarea legitimă se realizează prin excluderea ideilor de la protecție, prin refuzul recunoașterii vreunui drept privativ asupra ideilor.

Protecția ideilor (elemente pur abstracte), ar permite titularului monopolului asupra unei idei să împiedice orice persoană să utilizeze această idee, să gândească, să creeze, să se exprime, să muncească, să-și câștige existența prin muncă intelectuală. Recunoașterea unui monopol asupra unei idei sau a unui concept nu ar permite să se respecte principiul proporționalității: limitarea accesului la idei care ar decurge din monopolul recunoscut/conferit nu ar fi proporțională cu obiectivul urmărit, acela al creșterii binelui colectiv prin inovare, prin activitatea de creație. Monopolul asupra unei idei s-ar întinde asupra oricărei forme de expresie a unei idei sau a unui concept, independent de orice realizare concretă, singura susceptibilă de a fi realizată obiectiv și de a spori binele colectiv.

v) Nu se știe și nu se poate ști cui „aparține” ideea spre a se atribui dreptul exclusiv. Imposibilitatea de a stabili persoana care a avut prima o idee ni se pare de domeniul evidenței. Cum tot de domeniul evidenței ni se pare faptul că o persoană poate formula aceeași idee, fără a cunoaște că aceasta a făcut-o altcineva, înainte. Una și aceeași idee poate fi formulată de un număr infinit de persoane. La una și aceeași idee poate ajunge, pe căi diferite, un număr nedefinit de persoane. A admite că una dintre acestea ar putea avea un drept privativ asupra ideii valorează negarea dreptului de a studia, de a cerceta, de a experimenta, de a ajunge la aceleași concluzii, sau, plecând de la aceeași idee, la concluzii diferite și la modalități diferite de valorificare practică a ideii.

Credem, de altfel, că recunoașterea unui drept exclusiv asupra unei (unor) idei ar fi contrară și intereselor celui care ar pretinde că îi aparține. Ar fi de natură să limiteze chiar posibilitățile acelei persoane de a avea acces el însuși la alte idei și de a-i bloca și lui activitatea de creație. A admite recunoașterea de drepturi privative asupra ideilor înseamnă a bloca activitatea de creație a tuturor, a genera haos în lumea creatorilor, o lume de care depinde dezvoltarea în toate.

Excluderea de la protecție și protecția ideilor prin lege specială în România

Nu am identificat un alt sistem de drept în care ideile să fie, în același timp, excluse în mod expres de la protecție prin drepturi de proprietate intelectuală (așa cum stau lucrurile în toate sistemele de drept) și protejate printr-o lege specială, afară de al României. Suntem (și) din acest punct de vedere, un caz aparte, suntem originali peste măsură, ca să vorbim în termeni proprii materiei noastre, pentru că în contra soluției cu valoare de principiu, a excluderii de la protecție a ideilor prin drepturi de proprietate intelectuală, printr-o lege (nr. 206/2004), al cărui obiect de reglementare, conform titlului ei, îl constituie „buna conduită în activitatea de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare”, ideilor li se recunoaște vocație de apropriere și protecție juridică, de vreme ce simpla expunere a acestora într-o operă scrisă sau o comunicare orală fără indicarea autorului, reprezintă plagiat. Or, aceasta este o protecție pe care legile speciale ale proprietății intelectuale o refuză în mod expres, iar excluderea ideilor de la protecție este conformă cu dispozițiile din convențiile internaționale la care România este parte și cu soluțiile legislative ale altor țări.

Suntem singura țară din lume care are două categorii de idei, cu regim definit prin legi speciale: unele excluse de la protecție prin drept de autor al cărui obiect îl constituie și lucrările științifice, altele, protejate printr-o lege specială dedicată eticii în activitatea de cercetare științifică, lege care a făcut ca plagiatul, care nu are o existență juridică nicăieri în lume, să aibă o atare existență în România.

După modelul consacrat de convențiile internaționale din domeniul drepturilor de proprietate intelectuale, legile noastre exclud de la protecție ideile, oricăror domenii ale cunoașterii și/sau creației ar aparține acestea.

Astfel:

Potrivit art. 9 din Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe, nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor (…): a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice (…), oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenții, nu sunt considerate invenții, în special: a) descoperirile, teoriile științifice și metodele matematice; (…); c) planurile, principiile și metodele în exercitarea de activități mentale, în materie de jocuri sau în domeniul activităților economice (…) și d) prezentările de informații. Aceste dispoziții „nu exclud brevetabilitatea obiectelor sau activităților prevăzute în acest alineat decât în măsura în care cererea de brevet de invenție ori brevetul de invenție se referă la astfel de obiecte sau activități considerate în sine”. Lipsesc din enumerarea excluderilor ideile. Dar orice invenție este o idee ori o succesiune de idei finalizate, astfel că excluderea ideilor este implicită. Sub aspect formal, eliberarea brevetului de invenție presupune formularea cererii, descrierea, desenele și revendicările invenției, ori aceasta înseamnă că este subînțeles că simpla idee (care precede realizarea invenției) nu poate fi protejată.

Asemănător stau lucrurile și în cazul modelelor de utilitate (invențiile minore sau în limbajul mai vechi la noi, inovațiile), prin art. 1 din Legea nr. 350/2007 fiind excluse de la protecție aceleași categorii ca și art. 7 din Legea nr. 64/1991. Ca și în cazul invențiilor propriu zise și protejabile prin brevet și invențiile protejabile prin model de utilitate (micile invenții) trebuie dezvăluite suficient de clar și complet pentru ca o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza, ceea ce înseamnă că nivelul de idee a fost, de asemenea depășit și că ideea nu este protejabilă.

Legea nr. 129/1992, privind desenele și modelele, prin art. 9, exclude de la protecție doar desenele și modelele contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, dar este implicită excluderea de la protecție a ideilor de vreme ce pentru înregistrarea unui desen sau model se cere ca acestea să fie descrise și reprezentate grafic, ceea ce presupune, în mod evident, depășirea stadiului de simplă idee.

Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor produselor semiconductoare formulează tot implicit o regulă de excludere de la protecție a ideilor din acest domeniu, atunci când, prin art. 13 dispune că pentru înregistrarea topografiei este necesară constituirea depozitului reglementar, depozit care este alcătuit, între altele, din cererea conținând data primei codări a topografiei, data primei exploatări comerciale a acesteia (dacă este cazul), precum și o documentație tehnică, constituită din materiale grafice și texte, care să conțină informații suficiente pentru a permite identificarea topografiei și pentru a evidenția funcțiunea electronică a produsului semiconductor care încorporează topografia și două exemplare ale produsului semiconductor, dacă acesta a fost realizat și exploatat comercial. Or această documentație obligatorie pentru constituirea valabilă a depozitului presupune, de asemenea, că a fost depășit stadiul de simplă idee.

Și în cazul secretelor de serviciu (know-how-ului ori savoire faire-ului) lucrurile sunt pe cale de a se clarifica, pentru că la data de 8 iunie 2016 a fost adoptată Directiva (UE) nr. 943/2016 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale, Statele membre fiind obligate să adopte actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru implementarea Directivei până la data de 9 iunie 2018.

Directiva nu aduce nimic nou în materie de definiții în raport de cele formulate în doctrină anterior, dar cea formulată prin Directivă va pune capăt și disputelor care încă mai existau. Conform art. 2 din Directivă, „secret comercial” înseamnă informațiile care îndeplinesc toate cerințele următoare:

(a) sunt secrete în sensul că nu sunt, ca întreg sau astfel cum se prezintă sau se articulează elementele acestora, cunoscute la nivel general sau ușor accesibile persoanelor din cercurile care se ocupă, în mod normal, de tipul de informații în cauză;

(b) au valoare comercială prin faptul că sunt secrete;

(c) au făcut obiectul unor măsuri rezonabile, în circumstanțele date, luate de către persoana care deține în mod legal controlul asupra informațiilor respective, pentru a fi păstrate secrete.

Singura mențiune despre idei în Directivă este făcută în considerentul (3) al acesteia și se referă la inovare ca fiind un catalizator pentru noi idei și la faptul că inovarea permite apariția pe piață a ideilor, confirmându-se și pe această cale importantul rol al ideilor pentru activitatea de creație, cât și faptul că ele trebuie să rămână libere.

*

Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț (TRIPS^[20] sau ADPIC^[21]), refuză și el ideea de protecție a ideilor. Acordul^[22] este, precum se știe, dovada vie a mercantilizării drepturilor de proprietate intelectuală și dacă ideile și-ar fi găsit în vreo convenție internațională loc de protecție, atunci acest Acord ar fi fost locul potrivit. Dar Acordul nu numai că nu a devenit actul de naștere al protecției ideilor, ci, dimpotrivă, reprezintă și manifestarea de voință neechivocă a comunității internaționale de a proteja ideile prin drept de autor. Astfel, în art. 9.2. din Acord se prevede că „protecția dreptului de autor se va extinde asupra expresiilor, iar nu asupra ideilor, procedurilor, metodelor de funcționare sau conceptelor matematice ca atare”.

În același sens sunt și dispozițiile art. 2 („Întinderea protecției privind dreptul de autor”) din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privind dreptul de autor, încheiat în anul 1966[23], care dispune că „protecția privind dreptul de autor se întinde asupra expresiilor si nu asupra ideilor, procedeelor, metodelor de funcționare sau conceptelor matematice ca atare”.

*

Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare (modificată prin OG nr. 28/2011 și OG nr. 2/2016) se abate de la soluțiile consacrate în convenții internaționale și în legile proprietății intelectuale a sistemelor moderne de drept, această lege declarând ca fiind protejabile ideile și că fapta de însușire a ideilor constituie abaterea sau, după caz, infracțiunea de plagiat.

În expunerea de motive la această lege se arată că adoptarea ei este necesară pentru mai multe motive:

i) România a ratificat prin OUG nr. 26/2002 Memorandumului de înțelegere dintre România şi Comunitățile Europene privind asocierea României la Programe-cadru ale Comunităților europene pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi activități demonstrative și crearea spațiului de cercetare dezvoltare și inovare în UE, programe convenite pentru perioada 2002-2006.

ii) Trebuie să se prevină finanțarea de cercetări care contravin principiilor etice, dat fiind faptul că „tot ce este științific și tehnologic posibil nu este absolut necesar de dorit sau admisibil”;

iii) Este necesară reglementarea problemelor de natură etică, integritate, profesionalism și onestitate, prin excluderea acțiunilor necinstite, iar în acest scop trebuie înființat un Consiliu Național de Etică, întocmit Codul de etică și deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare și stabilită procedura de urmat în cazul sesizării unor abateri de la buna conduită;

iv) Este necesară alinierea la reglementări internaționale sau a celor adoptate în alte țări, fiind enumerate Declarația universală a UNESCO asupra genomului uman și asupra drepturilor omului, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, Convenția pentru protecția drepturilor omului și demnității ființei umane, Directivele 2001/20, 83/5/70, 86/609, 98/44, 90/219/, Legea franceză nr. 94-654 privind donarea și utilizarea de elemente ale corpului uman (…) și alte acte normative din alte țări pe aceeaşi temă.

Nu interesează pentru lucrarea de față decât acele dispoziții din Legea nr. 206/2004  referitoare la plagiat, autoplagiat și protecția ideilor, demonstrațiilor, datelor, ipotezelor, teoriilor ori metodelor științifice pe care Legea nr. 8/1996 le exclud în mod expres de la protecție. Care să fi fost rațiunea pentru care legiuitorul a edictat norme contradictorii în această materie (a protecției ideilor și a plagiatului)?

Mai întâi trebuie să constatăm că trimiterile din Expunerea de motive a Legii nr. 206/2004 la acte normative internaționale, europene și țări din Europa este corectă doar în măsura în care se referă la cercetările având ca obiect ființe umane și animale, nici unul dintre actele amintite în expunerea de motive neavând legătură cu plagiatul, autoplagiatul sau protecția ideilor, datelor, metodelor, teoriilor. Iar ceea ce trebuie să punem în discuție nu este necesitatea reglementării bunei conduite în activitatea de cercetare, care ni se pare evidentă, ci soluțiile adoptate de legiuitor în una și aceeași problemă și care este, în Legea nr. 206/2004, contrară unei soluții tradiționale în drept și în toate sistemele de drept și contrară soluțiilor consacrate prin cel puțin două convenții internaționale la care România este parte.

În al doilea rând, reglementarea plagiatului, autoplagiatului și a protecției ideilor prin Legea nr. 206/2004 este contrară Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, în particular, art. 14 și 17 din această lege care prevăd că reglementările având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ, că un act normativ poate cuprinde reglementări și din alte materii numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit de acesta, și că actele normative contradictorii se abrogă. Cele două legi nu pot coexista în partea în care se contrazic și devin inaplicabile sau cel puțin generatoare de soluții arbitrare.

În al treilea rând, dacă s-ar considera că Legea nr. 206/2004 este o lege derogatorie de la Legea nr. 8/1996 (care sancționează plagiatul operelor în art. 141, fără a folosi această denumire pentru fapta incriminată[24]), acest lucru ar fi trebuit să rezulte în mod expres din reglementare, cu o formulare de genul: „prin excepție de la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 8/1996, în activitatea de cercetare științifică ideile, datele, teoriile, metodele … sunt protejate, iar însușirea lor constituie plagiat”.

Se poate considera că Legea nr. 206/2004 este o lege specială?

Răspunsul este că nu, Legea nr. 206/2004 are ca obiect de reglementare generală care nu face obiectul unei alte reglementări (art. 15 din Legea nr. 206/2004), ea fiind „specială” doar cu referire la soluția contrară Legii nr. 8/1996, de excludere de la protecție a ideilor. Iar dacă reglementarea cuprinsă în Legea nr. 206/2004 în materie de protecție a ideilor și plagierea acestora ar fi considerată specială, atunci această reglementare este contrară unor convenții internaționale la care România este parte (Acordul TRIPS și Tratatul de la Roma privind dreptul de autor, indicate mai sus) și nu pot fi aplicate pe temeiul art. 20 alin. 2 din Constituție (aplicarea prioritară a tratatelor internaționale). Pentru că dacă se recunoaște un drept privativ asupra ideilor prin Legea nr. 206/2004, atunci ele au același regim ca și operele protejate prin drepturi de autor, dreptul asupra acestora fiind considerat a aparține categoriei drepturilor fundamentale la care se referă art. 22 alin. 2 din Constituție. Soluția legiuitorului nostru este contrară și art. 30 (libertatea de exprimare) din Constituția României, dar aceasta merită o discuție separată.

Trebuie, desigur, să facem o observație: aceea că domeniul de aplicare a Legii nr. 206/2004 este limitat la personalul care desfăşoară activități de cercetare-dezvoltare, prevăzute în Legea nr. 319/2003 privind statutul personalului de cercetare dezvoltare, precum şi de către alte categorii de personal, din mediul public sau privat, care beneficiază de fonduri publice de cercetare-dezvoltare.

Aceasta înseamnă că nu se aplică persoanelor care realizează activitate de cercetare independent. Este etică această soluție? În mod evident, nu, ea fiind discriminatorie, neputându-se susține că este o discriminare pozitivă și acceptabilă, de vreme ce pe baza lucrărilor științifice realizate independent, o persoană poate accede la funcții pentru care se cere dovada cunoștințelor, experienței și rezultatelor relevante. Nu aceasta este problema pe care am înțeles să o punem aici în discuție, dar nici nu credem că poate fi ignorată de legiuitorul care trebuie să intervină pentru a elimina contradicțiile, fiind obligat la această intervenție de art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Considerăm, desigur, că buna conduită în activitatea de cercetare științifică obligă la respectul muncii predecesorilor, a rezultatelor muncii lor, a priorităților în formularea de idei, teorii, concepte, metode etc. Că este impardonabilă chiar simpla trecere sub tăcere a numelor celor care, înaintea noastră, au cercetat, au scris, au îmbogățit cunoștințele de care dispunem azi și din care ne hrănim intelectual spre a înțelege și a le duce munca mai departe. Că este inacceptabilă falsificarea de rezultate și promovarea pe alte criterii decât cele ale competiției corecte. Dar credem că excesul de reglementare și reglementarea contradictorie, reglementarea cu nesocotirea soluțiilor tradiționale, a reglementărilor din alte sisteme de drept, a soluțiilor adoptate prin convenții internaționale sunt măsuri greșite, oricât de moral/etic ar fi scopul urmărit și că soluția românească este exotică. Dacă ideile sunt, dintotdeauna și pentru totdeauna, un teritoriu al tuturor și al nimănui, dacă ideile sunt și trebuie să fie libere, dacă ideile sunt în domeniul public, atunci ele nu pot fi protejate juridic. Credem, de asemenea, că prioritățile trebuie recunoscute și că această atitudine de recunoaștere a meritelor predecesorilor ține de buna conduită, ține de morală, iar morala este mult mai mult decât dreptul.

Viorel Roș

__________________________________

[1]„Les idées ne peuvent être protégées”, https://www.unpeudedroit.fr/author/jerome-sujkowski/

[2]Augustin de Hipona (354-450), filozof, teolog, episcop, doctor al Bisericii, este unul dintre cei patru părinți ai Bisericii Creștine, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare.

[3] Grigore Moisil a împărțit oamenii în patru categorii: i) cei care știu că știu; ii) cei care nu știu că știu; iii) cei care știu că nu știu; iv) cei care nu știu că nu știu. Aceștia din urmă, spune el, sunt periculoșii.

[4] Socrate (470-399 î. Hr.). Scrierile lui nu s-au păstrat, dar tezele didactice ale acestuia sunt cunoscute prin discipolul său cel mai important, Platon, care i-a stat alături 8 ani și prin Xenofon. Socrate era urât fizic (scandalizând pe atenieni, care credeau că frumusețea interioară vine din frumusețea fizică), inteligent, bun, modest, răbdător, vesel, agreabil, simplu, curajos, răbdător, cu un respect profund pentru legi. „Nu a lăsat scris nici un rând, dar a supraviețuit, prin gândurile împărtășite celor din jur, prin modul cum a trăit și, nu mai puțin, prin felul cum a știut să moară, multor autori de tomuri filozofice risipiți în pulberea veacurilor”. D. Cosma, Socrate, Bruno, Galilei, Editura Sport Turism, 1982, p. 11. Influența lui a fost atât de mare încât filozofii antici greci sunt împărțiți în presocratici, marii socratici (Socrate, Platon, Aristotel) și post sau micii socratici. Nu puțini sunt cei care îl compară în rol și în destin cu Isus.

[5] Platon (427-347 î. Hr.) a fost elevul lui Socrate. A pus (alături Socrate și Aristotel) bazele filozofiei, politicii și științei. A influențat decisiv gândirea creștină prin intermediul Sfântului Augustin., Nitzsche caracterizând creștinismul ca fiind „platonicism pentru mase”. Considerat de Petre Țuțea cel mai mare gânditor al Europei. Teoria ideilor lui Platon se regăsește în mai multe lucrări ale acestuia (Phaidon, Republica, Banchetul, și Phaidros).

[6] Aristotel (384-322 î.Hr.) a fost elev a lui Platon și apoi profesor la Academia acestuia, școală căreia i-a fost loial atât timp cât a trăit Platon. A părăsit Academia după moartea acestuia (numind mai înainte la conducerea acesteia pe Speusip, nepotul său, de teamă ca Aristotel să nu impună propria sa filozofie). Aristotel a fost dascălul lui Alexandru cel Mare vreme de 7 ani, calitățile militare și succesele obținute în războaie de acesta datorându-se și educației primite de la Aristotel. Fostul elev, devenit rege, i-a asigurat fostului dascăl al său fonduri generoase pentru cercetări, Aristotel reprezentând primul caz cunoscut în istorie a unui om de știință căruia i s-a asigurat finanțarea activității de cercetare. Din cele 150 de cărți scrise (145 după Diogenes Laertios) sunt cunoscute azi 47. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Metafizica (dar titlul nu i l-a dat Aristotel ci de Andronicus din Rhodos, editorul tuturor lucrărilor filozofului care sunt cunoscute azi. Învățământul în Europa a fost considerat a fi, în mod special în secolele XIII-XVII, aristotelic și este încă tributar concepției aristotelice. Principalul centru universitar al aristotelismului a fost Universitatea din Padova. Aristotelismul padovan a fost modelul curricular al primelor instituții de învățământ superior din Țările Române (Academiile domnești de la București și Iași). Dintre toți marii filozofi ai antichității, pentru Biserica creștină cel mai puțin primejdios era Aristotel, ideile lui fiind cele mai compatibile cu dogmele creștine, acceptarea sa de Biserica creștină făcându-se prin intermediul lucrărilor lui Thomas d`Aquino, teologul care este pentru creștinism echivalentul lui Averoes pentru musulmani și a lui Maimonide pentru iudaism.

[7] Al. Bryan, H. Bunch, Istoria descoperirilor ştiinţifice, traducere D. Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1998, p. 247

[8] Zicala aparține, în realitate, lui Ammonius Saccas care în lucrarea sa „Viața lui Aristotel”, l-a parafrazat pe Aristotel când a spus că ar fi spus: „Amicus Plato, sed magis amica veritas”. În realitate, în lucrarea sa „Etica nicomachică” Aristotel a spus: „chiar dacă și prietenia și adevărul ne sunt dragi, se cuvine să dăm precădere adevărului”. Ideea este aceeași la ambii: teoria trebuie să se întemeieze pe adevăr nu pe autoritatea celui care a formulat-o, dar forma de exprimare este diferită.

[9] El a fost achitat în procesul organizat la Atena în anul 2012, de un tribunal alcătuit din 10 judecători cunoscuți din mai multe țări. Dar într-un alt proces care a avut loc la Chicago, un juriu alcătuit din 1000 de persoane l-a găsit vinovat. Adevărat, judecătorul a spus că pedeapsa ce i-ar fi aplicat-o ar fi fost doar o amendă, admițând însă că Socrate a fost un excentric, i-a influențat pe tinerii Atenei și a contrazis zeii, care au memorie și sunt ranchiunoși.

[10] Gândurile, spune Nitzsche, sunt doar umbrele senzațiilor noastre.

[11] DEX,

[12] Nu suntem întru-totul de acord cu soluția legiuitorului român. Cum să existe „operă” fără nici o valoare?! În dreptul german, de exemplu, se cere un minim de valoare. Credem chiar că este subînțeleasă condiția unui minim de valoare, de vreme ce vorbim de opere, care sunt, prin definiție, valoroase.

[13] Ernest Dimnet (1866-1954), scriitor și preot francez, stabilit în SUA după primul război mondial, este autorul lucrării „The Art of Tinking” publicată în anul 1928 în SUA și în anul 1930, în limba franceză (L`Art de penser”). Trebuie însă, amintit autorul ideii de fiecare dată când spunem același lucru?! Citatul este disponibil pe www.citation-celebre.com.

[14] Henri Spencer Moore (1898-1986),cel mai important sculptor englez al secolului XX, unul dintre animatorii sculpturii moderne.

[15]Este orb cel care vede numai cu ochii minții, spunea Socrate. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi, a spus Brâncuși.

[16] H. Desbois, Le droit d`auteur en France, Dalloz, 3e édition, 1978, p. 22.

[17]André Lucas, Traité de propriété littéraire et artistique, Litec, 2000, p. 28.

[18] André Lucas, Henri-Jacques Lucas, Agnès Lucas-Schloetter, Traité de propriété littéraire et artistique, LexisNexis, 4e édition, 2012, p. 38.

[19] Ștefan Cazimir, critic și istoric literar, profesor de filologie la Universitatea din București, fondator al Partidului Liber Schimbist, inspirata din piesa „O scrisoare pierdută” a lui I. L. Caragiale, deputat în Parlamentul României în trei legislaturi succesive.

[20] TRIP’S este acronimul de la titlul în limba engleză al acordului, respectiv, Trade Related Aspects of Intellectual Property. Are 177 țări membre.

[21] ADPIC este acronimul pentru titlul în limba franceză al acordului, respectiv, Accord sur les aspects des droits de propriété intellectuelle qui touchent au commerce.

[22]Aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (Decizia nr. 94/800/CE).

[23] Ratificat de România prin Legea nr. 205/2006.

[24] Lucrările de specialitate și jurisprudența, chiar și cea a Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 624/2016) folosesc termenul, dar nicăieri în Legea nr. 8/1996 (nici în Codul Proprietății Intelectuale francez) cuvântul nu este folosit, deși art. 141 din legea română a dreptului de autor incriminează ca infracțiune ceea ce și în limbajul comun înțelegem prin plagiat.

Foto: Jacob_09/Shutterstock.com